Spre mijlocul secolului al XVI-lea, sub presiunea invaziei otomane, Regatul Ungar s-a spart în trei. Ungaria propriu-zisă a devenit un cinstit paşalâc turcesc, Transilvania s-a văzut transformată în principat autonom supus tot turcilor, iar partea de regat care acoperea teritoriul de azi al Slovaciei a fost inclusă în Sfântul Imperiu Roman (imperiul habsburgic), sub numele de Ungaria Regală. Această formaţiune statală de avarie a fost declarată de habsburgi, deloc dezinteresat, continuatoarea de drept a Regatului Ungar.
Capitala Ungariei Regale a fost stabilită la Bratislava, oraş cunoscut pe-atunci sub denumirea ungară de Pozsony şi denumirea germană de Pressburg. Coroana regilor Ungariei a fost adusă în Castelul din Bratislava. Rege al Ungariei a devenit însuşi împăratul de la Viena, după ceremonia de încoronare de la catedrala Sf. Martin, aflată la marginea zidurilor Castelului. Aşa se face că Bratislava a fost locul de încoronare pentru 11 regi ai Regatului Ungar (inclusiv împărăteasa Maria Tereza), plus 7 consoarte de regi.
Aparent surprinzător, Bratislava şi-a păstrat statutul de capitală a Ungariei timp de trei secole, chiar dacă, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, turcii au fost împinşi la sud de Dunăre. Atunci, imperiul habsburgic a înghiţit şi Ungaria propriu-zisă, şi Transilvania. Prima a fost adăugată Ungariei Regale, ele reconstituind împreună Regatul Ungar, unul avându-l rege tot pe împăratul de la Viena. Transilvania a rămas, pe mai departe, principat autonom, însă unul supus de-acum habsburgilor.
Situaţia Ungariei a rămas neschimbată până la transformarea Imperiului Austriac (continuatorul Sfântului Imperiu Roman) în Imperiul Austro-Ungar, în 1867. Atunci, spre disperarea locuitorilor ei români, Transilvania a fost reintegrată în Regatul Ungar. Tot atunci, capitala Regatului Ungar a redevenit Budapesta. Disperarea slovacilor, odată reîntorşi sub controlul exclusiv al ungurilor, a fost cel puţin egală cu a românilor. Pentru că ei au devenit “cea mai puţin influentă minoritate din jumătatea ungurească a imperiului”. (Citatul e din sursa principală a acestui rezumat: Hupchick D.P., Cox H.E., The Palgrave Concise Historical Atlas of Eastern Europe, 2001.)
La Poliţie, cu Daniel
Daniel e mâna dreaptă a managerului, după cum am mai spus. Cu el am fost la o secţie de poliţie, pentru obţinerea unei “notificări de şedere” în Slovacia, despre care nu sunt nici acum lămurit dacă-mi trebuie ori ba. Are 35 de ani şi vorbeşte engleza fluent, pentru că a muncit 7 ani în Irlanda. S-a întors în Slovacia abia toamna trecută, aşa că îşi vede ţara cu privirea educată şi sensibilă a unuia care a trăit mult timp departe de ea. Cum dăm cu ochii de clădirea secţiei, una pierdută printre blocurile comuniste din cartierul Petržalka, exclamă: “Doamne, urât mai arată!”
Primul funcţionar întâlnit, cel de la biroul de informaţii al secţiei, ne trimite la un serviciu unde, observăm odată ajunşi, se stă la coadă. Funcţionarul de la biroul de informaţii al acestui serviciu ne spune ce gen de bilet de ordine să luăm şi ne îndeamnă să ne aşezăm la
respectiva coadă. Stăm două ore, până la pauza de prânz, când serviciul se închide pentru o jumătate de ceas, interval în care mergem amândoi să mâncăm, la un restaurant din apropiere.
La masă, Daniel îmi dă amănunte despre motivele întoarcerii lui în Slovacia. Pe scurt, e vorba de un singur motiv: economia Irlandei intrase în vrie, iar el s-a trezit fără job. Eu îi dau, la cerere, amănunte suplimentare din aventurosul meu trecut ingineresc. El mă sfătuieşte să nu-i mai spun colegei lui de birou chiar Eva, pentru că sună distant, ci Evka, ori chiar Evička, însă o lucire veselă din ochii lui mă avertizează că n-ar fi o idee bună să-i ascult sfatul. Vorbind despre planificatul meu drum la Viena, cu trenul, în weekendul care urma, îl întreb când a fost el acolo pentru prima oară. Se gândeşte puţin înainte de a-mi spune: “Cred că aveam vreo 15 ani. Am fost cu mama, la un complex comercial”. Altfel spus, lui Daniel, care avea 13 ani la căderea comunismului, i-au trebuit alţi doi ani pentru a ajunge la Viena, oraş aflat la 60 km distanţă de Bratislava.
După masă, ne întoarcem la secţia de poliţie şi mai stăm două ore la coadă. Funcţionara cu care avem în sfârşit fericirea să vorbim ne spune, după o cugetare de 5 secunde, că actul dorit mi-l poate da numai funcţionarul de la biroul de informaţii al secţiei. Ne întoarcem la acesta şi, după ce Daniel îi explică, cu voce mieroasă, ce a zis funcţionara anterioară, obţin actul.
Cândva la începutul celor 4 ore de aşteptare, Daniel îmi spusese: “Când ai de-a face cu Poliţia, important e să nu te enervezi!” Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla dacă unul dintre noi se enerva.
