Barbu Delavrancea – oratorul şi omul politic

Barbu Ştefănescu Delavrancea (foto) a rămas în conştiinţa publică românească mai ales ca scriitor – unul dintre clasicii literaturii române de la trecerea din secolul al XIX-lea în secolul al XX-lea, autor al unei celebre trilogii dramatice (Apus de soare, Viforul, Lucea­fărul) şi al nuvelei, cunoscute de toată lumea, Hagi Tudose.

Dar imaginea aceasta onorabilă e departe de a epuiza sfera de acţiune a lui Delavrancea care, în epocă, a fost mult mai importantă în politică, publicistică şi avocatură. Poate părea o exagerare să spunem că sunt mai importante aceste ocupaţii legate de efemerul zilei decât activitatea literară producătoare de opere >mai durabile ca arama”. Dar criteriile posterităţii în care ne aflăm, în raport cu o operă artistică, diferă de criteriile actuali­tăţii în mijlocul căreia a evoluat autorul ei. Influenţa lui Barbu Ştefănescu Dela­vrancea asupra societăţii din timpul său s-a exercitat, mai întâi de toate, prin personalitatea sa puternică şi generoasă, prin cultura lui vastă şi prin lărgimea vederilor sale – toate puse în evidenţă printr-un talent oratoric ieşit din comun.

S-a născut la 11 aprilie 1858 într-o familie extrem de modestă, dintr-o mahala bucureşteană din bariera Vergului. Tatăl, Ştefan Tudorică Albu, îşi câştiga existenţa transportând grâne, într-o căruţă cu coviltir, spre Giurgiu. Descindea din ciobani vrânceni săraci şi a fost împroprietărit prin legea reformei agrare din 1864, datorată lui Al. I. Cuza şi lui Mihail Kogălniceanu. Nici el şi nici Ioana, mama viitorului scriitor, avocat şi om politic, nu ştiau carte, dar amândoi au făcut eforturi mari pentru ca mezinul familiei – Barbu era cel mai mic dintre nouă copii – să urmeze un alt drum în viaţă decât al lor.

A fost elev bursier la Colegiul Sf. Sava şi apoi, între 1877 şi 1882, a studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti. După obţinerea licenţei, în 1882, a plecat la Paris, pentru aprofundarea studiilor juridice. Întors în ţară în 1884, Barbu Ştefănescu, devenit ca scriitor Barbu Delavrancea, publică un prim volum de nuvele în 1885 (Sultănica) şi apoi se lansează într-o bogată activitate de redactor sau de colaborator la unele dintre cele mai importante ziare şi reviste ale vremii (România liberă, Epoca, Democraţia, Voinţa naţională etc.). Pu­blică cronici muzicale şi de arte plastice, povestiri,

nuvele, articole de opinie, studii de folclor, de lingvistică etc. E un personaj dintre cele mai marcante ale lumii literare, preţuit de Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, I. L Caragiale, Titu Maiorescu etc şi, totodată, un avocat de succes, admirat pentru frumuseţea şi rigoarea demonstrativă a pledoariilor sale.

Distanţa dintre imaginea aceasta complexă şi impunătoare de la maturitate şi copilul răsărit într-o familie nevoiaşă şi neştiutoare de carte este imensă. S-ar zice că ne aflăm în faţa unui destin dintre acelea care, peste mări şi ţări, se vor afla la baza mitului despre visul american. Dar distanţa aceasta se va mări încă şi mai mult, căci Barbu Delavrancea va deveni academician în 1898, primar al Bucureştiului (1899-1901), ministru al lucră­rilor publice (1910-1912), ministru al industriei şi comerţului (din 1917). Avea această din urmă funcţie şi în ziua morţii, la 29 aprilie 1918, când era refugiat la Iaşi, împreună cu tot guvernul român.

Câteva luni i-au lipsit ca să-şi vadă realizat idea­lul de reîntregire naţională, despre care, într-unul din discursurile de la Academie, rostise cuvinte memorabile: “Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni. Cântăm aceleaşi cântece şi aceeaşi doină. Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre, şi ale noastre sunt ale lor. Duşmanii lor sunt şi ai noştri. Visul atâtor generaţii de stră­moşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea. /…/ Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.

Trăsătura fundamentală a spiritului lui Barbu Delavrancea, acea faculté maîtresse despre care vorbea criticul francez Hippolyte Taine, este marele său talent oratoric.

Oratoria este astăzi o artă ignorată de lumea politică românească, dar e drept că practicarea ei la un nivel profesional care să asigure o transmitere vibrantă şi convingătoare a mesajului, solicită resurse de cultură şi de rigoare intelectuală greu accesibile. Barbu Ştefănescu Delavrancea strălucea într-o perioadă în care cultura română avea mulţi oratori de valoare şi celebri în tipuri diferite de oratorie: academică (Titu Maiorescu, Al Odobescu, Al. Papiu-Ilarian) parlamentară (Petre P. Carp, Alexandru Lahovari, Nicolae Iorga) juridică (Take Ionescu, Istrate Micescu). Delavrancea s-a impus în toate tipurile de oratorie. Maiorescu îl numea “fiara cuvântului”.

În 1906, Barbu Delavrancea a intrat într-un fel de competiţie cu Nicolae Iorga. Acesta rostise un discurs fulminant contra prezentării pe scena Teatrului Naţional a unor piese direct în limba franceză. Toată studenţimea, tot tineretul naţionalist din Bucureşti şi din restul ţării erau de partea lui, ca apărător al drepturilor limbii române pe cea dintâi scenă a ţării. Spectacolele în limba fran­ceză au fost anulate, dar Barbu Delavrancea a înţeles că naţionalismul acesta conducea şi către o condamnare a culturii franceze. Drept care, la rândul lui, a ţinut şi el un discurs adresat aceluiaşi tineret naţionalist. A fost atât de convingător cu privire la marea valoare a culturii franceze, încât la sfârşitul discursului studenţii au organizat o manifestaţie de simpatie în faţa legaţiei franceze.

Cel mai celebru discurs al lui Delavrancea este, desigur, cel în care l-a apărat pe I.L. Caragiale de acuzaţia de plagiere a dramei Năpasta, acuzaţie formulată de publicistul C.A. Ionescu (Caion), cu ajutorul unor documente contrafăcute.

Triumful a fost total. Calomniatorul a fost demascat ca un impostor maladiv, cu un trecut pătat de falsuri, ambiţionând să devină celebru cu orice preţ. Iar Caragiale a fost liberat de orice suspiciune.

Barbu Delavrancea – primar

“Unul dintre cele mai memorabile lucruri pe care Barbu Delavrancea le-a făcut pentru bucureşteni rămâne sistemul de prelucrare şi filtrare a apei Dâmboviţa. Insta­laţii care erau vechi de zece ani şi care nu mai dădeau randamentul necesar. A ordonat construirea unei staţii de captare a apei, undeva în Bragadiru, pe o suprafaţă de 7 kilometri, compusă din 20 de puţuri de beton. În acelaşi timp, uzina electrică de la Ciurel a fost mutată la Grozăveşti şi i s-a mărit instalaţia cu un motor şi trei generatori. La Cotroceni s-a construit un rezervor pentru înmagazinarea apelor captate, având o capacitate de 7.000 de metri cubi. Pentru aducerea apei în rezervorul de la Cotroceni, s-a construit un apeduct de 9.400 metri lungime. Întreaga lucrare a costat 2,9 milioane de lei.

Au urmat lucrări de adâncire a Dâmboviţei, între Grozăveşti şi Ciurel, şi s-au reparat malurile. Toate acestea au făcut ca, la sfârşitul mandatului lui Dela­vrancea, apa consumată de bucureşteni să fie curată, limpede şi potabilă şi să scadă mortalitatea pentru febră tifoidă, povesteşte istoricul Cătălin Petruţ Fudulu.” (Maria Apostol, Primari de legendă. În: Adevarul din 14 aprilie 2011).

Alte realizări ca primar: a instituit repausul duminical pentru lucrători, a salubrizat cartierul Tei, a determinat introducerea tramvaiului electric, în locul celui cu cai.