stilouPersonajele, înainte de a fi fixate în scris, sunt pentru un autor obsedante, evanescen­te, imponderabile, ca nişte apariţii fantomatice. Iat-o pe scriitoarea franceză Syl­vie Ger­main, autoarea, printre altele, a romanului Le livre des nuits (1984) vor­bind despre ele: >Într-o zi, au apărut. Într-o zi, indife­rent de oră. Nu se ştie de unde vin, nici pentru ce şi nici cum au ajuns la noi. Ele intră totdeauna pe neaşteptate şi prin efracţiune. Fără zgomot, fără pagube vizibile. /…/ Ele, personajele. Nu ştim nimic despre ele, dar de la început ştim că-şi vor impune pentru mult timp prezenţa”.

Când Balzac spunea, în prefaţa la Comedia umană, că încearcă să concureze oficiul de stare civilă (care are de-a face cu persoane, nu cu personaje), el promi­tea că va crea personaje ce vor ră­mâne la fel de vii în mintea cititorului ca persoa­nele reale. Pentru aceeaşi Sylvie Germain, personajele, odată apărute în spiritul autorului, sunt aidoma acestor persoane reale – şi ele “citite” de cei din jurul lor: “Nu le putem reduce la simple artificii construite de un autor cu chef de vorbă. Ele sunt aidoma nouă, aidoma oricărui individ: vor să existe în şi prin privirea altora, să fie recunoscute, citite cu atenţie, răbdare şi sensibilitate”.

Balzac şi-a împlinit cu brio promisiu­nea. Autenticitatea personajelor lui este probată de implicarea afectivă a cititorului, care, în timpul lecturii, “uită” că ele sunt fictive, că sunt personaje. Se întâmplă deci ca lectorul să aibă sentimente pozitive sau negative faţă de personajele dintr-o operă – în funcţie de rolul ce li s-a atribuit – şi, în toate cazurile, aceste sentimente sunt o mărturie a valo­rii operei.

Un editor, Pierre Tisseyre, remarca judicios că, atunci când ne gândim la un personaj care ne-a impresionat, nu ne vine în minte ima­ginea lui fizică, ci o scenă care-i revelează cel mai bine caracterul. Ea se transformă pentru noi într-o marcă particulară şi unică a o­perei. Astfel, în nuvela Hagi Tudose, de Barbu Ştefănescu Delavrancea, scena aceasta poate fi cea în care hagiul, bolnav, simte, când soarbe supa întremătoare, că îşi devoră galbenii. În Don Quijote de la Mancha, de Cervantes, celebru şi cunoscut de toată lumea, chiar şi de cei care nu au citit romanul, este atacul lui Don Quijote contra morilor de vânt. În romanele poliţiste ale Agathei Christie, finalul este invariabil rezervat unei scene pe care am putea-o numi a salonului: o încăpere unde sunt adunate toate personajele principale ale romanului; în faţa lor, Hercule Poirot îl demască, calm şi totdea­una cu o logică impecabilă, pe criminalul aflat în asistenţă. În Procesul lui Kafka, esenţa dramei personajului principal, K, este dezvăluită în episodul inaugural, care descrie arestarea lui. Stupefacţia lui K, fiindcă nu înţelege ce i se întâmplă şi ce i se impută, se va amplifica de la o pagină la alta. În marele roman al lui Dostoiev­ski, Crimă şi pedeapsă, scena asa­sinării bătrânei că­mă­tărese şi a surorii ei ne introduce direct în psihologia ambivalentă a lui Raskolnikov.

Scenele şi personajele acestea “au evadat” din paginile operelor din care fac parte, au devenit simboluri şi au intrat în comunicarea curen­tă. “Hagi Tudose” se folo­- seşte pentru a acuza pe cineva de o zgîrcenie bolnăvicioasă – ca şi “Harpagon”, perso­­na­­­­jul lui Molière – “lupta cu morile de vânt” identifică o lipsă de realism în apă­rarea unei cauze lăuda­bi­le, arestarea lui K, abuzi­- vă şi fără explicaţii, din raţiuni obscure şi de nimeni cunoscute, a devenit un simbol al totalita­rismului de dreapta sau de stânga, iar Ras­kolnikov, în clipa când comite crima, a ră­­mas ca o emblemă a conştiinţei imprevizibile.

Literatura şi, alături de ea, filosofia, religia, istoria etc. furnizează o galerie imensă de asemenea figuri şi scene emblematice. “Pactul cu diavolul”, pentru alianţa cu duşmanul, “trestia gânditoare” pentru fragilitatea şi, totodată, nobleţea condiţiei umane, “père Goriot” pentru dragostea paternă, “Caţa­ven­cu” pentru demagogia politicianistă, “napoleonian”, pentru un ins dominator, “Tartuffe” pentru un ipocrit, “odisee” pentru o viaţă sau o perioadă plină de evenimente personale (ori peregrinări) ieşite din comun, “machiavelism” pentru cinismul şi falsitatea din viaţa poli­tică,­“hamletian” pentru reflexia care paralizează acţiunea, “bovarism” pentru fantazarea având ca obiect un mediu social sau intelectual superior etc.

Şi în cazul scenelor şi personajelor emblematice funcţionează polisemia, datorată experienţei de viaţă şi culturale a lectorului/utilizatorului lor. Şi, de asemenea, economia ori, dimpotrivă, abuzul de interpretare despre care vorbea Umberto Eco, în Limitele interpretării. Nu toată lumea înţelege acelaşi lucru, de exemplu, prin hamletian, care poate identifica fie un defect (incapacitatea de a lua o hotărâre, slăbiciunea), fie o calitate (luciditate, sentimentul relativităţii valorilor). La fel stau lucrurile şi cu multe altele. (va urma)

Articolul precedentBanca virtuală, banca viitorului
Articolul următorCăldură mare, monşer
Mircea Gheorghe

Mircea Gheorghe (n. 1943), ziarist, prozator şi traducător, stabilit din 1990 în Canada. Licenţiat în litere (Bucureşti, 1966). Colaborator la mai multe reviste din România şi diaspora. Scrie la Pagini româneşti din 2002. A publicat sinteze despre istoria criticii şi ideilor literare, traduceri din F. Braudel, P. Chaunu şi J.-M. Guyau, precum şi cărţile Partida de canastă (Polirom, 2005, proză scurtă), Imprevizibilul triumf (Institutul European, 2008, eseuri), Clepsidra (EuroPress, 2010, roman)