Să fii ca bradul!

Acum vreo două zile, mă intorceam la vreme de seară de la o familie, unde necazul tocmai intrase-n casă pe nesimţite. Diagnosticul de cancer al unuia din familie face întodeauna rău tuturor celor din jur, iar viaţa capătă aspecte pe care cu greu ni le imaginăm înainte.

Prevăzătoare, doamna luase cu ceva timp înainte o protecţie financiară în caz de boli grave şi treaba mea era să mă ocup de formulare­le necesare plăţii asigurării. Nimic complicat în toate astea, doar că durerea pe care am simţit-o în acea ca­să m-a tulburat destul de mult.

La un timp, am încercat să pri­vesc în retrovizorul maşinii şi am constatat că cineva îmi mutase oglinda. Totuşi, în afară de mi­ne, nimeni nu mai condusese acea maşină, aşa că am început să pri­vesc şi la cele laterale şi am constatat că şi la ele unghiul părea mo­dificat. Ce să fie, e paranorma­lul care se joacă cu oglinzile de la maşină sau eu oi fi vinovatul? Atunci mi-am dat seama că sentimentul de tristeţe pe care-l re­sim­ţeam mă apăsa în aşa măsură, încât umerii mi se ţineau tot mai jos, iar capul era cu o palmă sub nivelul la care-mi reglasem oglinzile.

Avea şi bunica dreptate, când îmi spunea că şi bucuria şi nă­ca­zu’ să molipsăsc.

Şi acum, că tot mi-a fugit gân­dul la poveţele bunicii, o să vă  po­vestesc o istorie petrecută în urmă cu mulţi ani. Cum timpul nu contează în poveşti, acestea se pot spune ori­când şi pe oricare parte a lumii.

Era un sfârşit de toamnă trist, întunecat şi umed, cum numai să­răcia cronică mai poate fi.

Bunica intră în odaia joasă – luminată de lampa de gaz cu oglin­dă, pe care-o ţintuisem pe peretele cu masa, ca să văd la scrisul teme­lor -, îşi scoate pelerina udă şi se dă pe lângă sobă, să-şi mai încăl­zeas­că mâinile.

După o vreme, fără să o între­be nimeni, a început să-şi depene năduful.

– Aşe vrieme să cadi numa’ la morţi, că şi diaşieia cred io c-o murit şi Costan a’ Măriuchii, ierta-l-ar Şiăl di sus, că di nimica om o mai fost. Io împlut casa di copchii, tăţi ca mărgielili pi aţî, unu după altu, şi amu’ Măriuca-i numa’ bu­nă di osândă. Că nimica n-o rămas după dânsu. Tăt ci-o mai muncit, s-o dus pi holier­că şi tabac, că die, iera şi harnic tari, dacă-l puniei azi să tai-un liemn, apăi şi mâni tot acolo-l găsei, numa’ o ţârucă mai bat. Măi copchili, ia uiti-ti ghini la pădurii şi spuni-mi şi-ai să viezi?

– Apăi, ci să văd, bunică, numa’ brazi mari şi vo două tufi mai pi la margini.

– Mai uiti-ti o dată, că nu ţi s-or strepezi ochii şi spuni şi mai viezi?

– Apăi, dacă mă uit bini-bini, văd brazii, văd tufili şi mai văd şi buruienili di pi lângă.

– Amu driept ai văzut, numa’ că să ştii mătăluţă, cum îi păduria, aşa-i tătă lumia aiastă. Când ai să ti uiţi mai ghini la oameni, ai să prişiechi că mulţi îs mândri şi bu­ni ca brazii, alţii, aşe mai molcomi, cum îi tufărişul di pi mărginii, da’ mai sunt o samă aşe cum îs buru­ienili. Dacă brazii şi tufillii şiele stufoasâ îs di ajutor şi atuncia când îs vierzi, da’ şi când îs tăieti şi uscati, buruienili nu-s di nicio hasna, nici vierzi, nici uscati. Tu să faşi ghini şi să hii ca brazii, falnic, cât ai să hii vierdi, şi di folo­sinţâ pientru alţii, când ţi-a vini şi ţâie rându’.

– Cum adică să hiu di folosinţâ când mi-a vini rândul, că doară are să mă-ngroapi şi pi mini, aşe cum l-o-ngropat pi bunelu, şi gata cu folosinţa.

– Îngropat, viezi ghini câ ari să ti-ngroapi, că doarâ nu ti-a puni la icoani, da’ să faşi ghini să laşi după tini di tăti pientru ai tăi copchii, aşe cum şi bunelu s-o căznit să vă lese vouă.”

Şi de aceea, atunci când ploaia de toamnă ne strânge pe toţi pe lângă vatră, mă gândesc, oare eu ce-oi fi pentru cei de lângă mine, brad, tufă sau poate că mai ştii…