Dau în continuare punctele de mare atracţie ale unui drum cu Loganul, între Bratislava şi Craiova, văzute de cineva care l-a parcurs, în ambele sensuri, de 4 ori în ultimele 6 luni.
1. Budapesta: oprire lungă, de vreo 5 ore, folosită la schimbat ceva euro în forinţi (ferindu-mă de escroci), la plimbări şi-un gulaş, numai la dus. (Pentru că baza de operaţiuni, în acest an, o am la Bratislava, “dusul” este parcursul spre Craiova).
2. Vama Cenad: “Ce paşaport arăt?” (Dilema românului canadian cu permis auto din Québec, maşină înmatriculată în România şi două paşapoarte).
3. Timişoara: dormit la hotel,
la dus, prânz în piaţa Unirii, la întors, trecere pe la Julius Mall pentru librăria Cărtureşti şi-o cafea, la ambele treceri.
4. Magazinul de la şosea al Cramelor Recaş: 2-3 peturi de câte 2 litri cu vin “alb sec VIP”, aruncate în port-bagaj.
5. Taverna Sârbului, de pe malul Dunării: oprire numai la dus, pentru un şalău, ori, mai bine, un crap.
6. Via unui prieten de-al lui socru-meu, întinsă pe-un deal de lângă Turnu-Severin (“Asta-i via unui inginer, prieten de-al meu!”).
7. Vilele “jumbo size” de la Strehaia, construite de proprietari din muncă “la greu”, în Germania (“Uite-o şi pe-asta! Asta, asta! Măi, să fie!”).
Ca să ajung la miezul prezentului text, trebuie să fac un “zoom in” pe Vama Cenad. Este prinsă între două orăşele – unul românesc, unul unguresc. Ori invers, depinde de unde vii.
Cel unguresc, Makó, e străpuns de şosea prin centrul lui, care-i cochet, dotat cu o statuie ecvestră a regelui István creştinătorul şi străbătut agale de o populaţie relaxată şi, după aparenţă, urbanizată bine.
Cel românesc, Sânnicolau Mare, e atins de şosea doar în marginea lui, una lată, prăfoasă şi pustie. Un loc ideal pentru apăsat pedala de acceleraţie (la limita maximă admisă de lege, desigur). Un loc al cărui nume, până de curând, mi-l aminteam numai când îl vedeam, dacă îl vedeam, pe placa indicatoare din marginea şoselei.
Un loc din care s-a furat ca-n codru
La Viena, într-o zi de sâmbătă, ne întâlnim cu Gelu, venit de la Montréal în interes de serviciu. După o oprire la Café Central (“apfelstrudel”, “irish coffee”), o luăm spre Hofburg, setoşi de cultură.
Un sfert de ceas mai târziu, intrăm în Kunsthistorisches Museum. Echipaţi cu ghiduri audio, explorăm la viteză redusă, în tăcere, sălile de artă egiptea- nă şi greco-romană. Gelu, posesor de iphone, îşi suplimentează informaţiile prin scurte incursiuni pe net.
Ajungem într-o sală beznicoasă, cu obiecte din aur ori argint, confecţionate în vremuri demult apuse, aflate sub geamuri protectoare. Ghidul audio îmi spune că e vorba de comori descoperite de-a lungul şi de-a latul vastului imperiu al habsburgilor, în localităţi cu nume de rezonanţă nemţească ori maghiară. La explicaţiile date în scris, lângă exponate, încă nu mă uit.
Cristina dă târcoale aceloraşi vitrine, cu un aer intrigat. Cinstea de a semnala primul valoarea celor expuse pentru noi, românii, îi revine lui Gelu: “Aţi văzut cât au furat ăştia de la noi?” Şi imediat se pune pe pozat cu iphone-ul, cuprins de frenezia strângerii de dovezi.
Mă reapropii şi eu de locul faptei, deschizând mai bine ochii. Peste umărul lui Gelu, citesc pe-o plăcuţă: <Goldschatz von Nagyszentmiklos>. Ceea ce nu-mi spune mare lucru. Însă ceea ce urmează îmi spune: “Gefunden 1799, in Nagyszentmiklos (heute Sannicolau Mare, Rumanien)”. Îmi spune că-i vorba de un tezaur găsit într-un loc de care, parcă, am mai auzit.
Imediat, îmi scot şi eu aparatul foto la vedere. Tot pozând, mă dumiresc repede că sala în care ne aflăm conţine, aproape în totalitate, comori dezgropate din pământ românesc.
***
Tezaurul de la Sânnicolau Mare, cu ale lui 23 de piese din aur pur (10 kg), de provenienţe diferite, din epoci diferite, pare să fi aparţinut avarilor. Alături de el, se găseşte jumătate din tezaurul de la Şimleul Silvaniei, adică partea descoperită în 1797, spre deosebire de cealaltă jumătate, scoasă la lumină în 1889 şi dusă la Budapesta.
Întregul tezaur conţine 73 de piese de aur si argint (8 kg) şi se crede că a aparţinut gepizilor. Se mai găseşte şi o colecţie de podoabe dacice de argint, descoperite la date nespecificate, în mai multe localităţi din Ardeal. Acestei ultime colecţii îi este alăturat tezaurul de la Sălişte, care, găsit în 1820, conţine piese de argint, tot de provenienţă dacică.
Raţiunea ajungerii acestor comori în muzeul vienez este evidentă. Ne place sau nu, comorile intră în posesia celui care stăpâneşte pământul la momentul dezgropării lor.
