Dumitru Drăghicescu şi identitatea poporului român

Dumitru Drăghicescu (1875-1945), au­tor al cărţii Din psihologia poporului român (1907), sociolog, om politic şi diplomat, este o personalitate remarcabilă a cultu­rii româ­ne, puţin cunoscută sau, ori­cum, mult mai puţin cunoscută decât merită să fie. Ignora­rea lui îşi are rădăcinile în perioada comunistă, care nu avea cum să găsească în opera lui puncte de sprijin pentru simplismul fra­zeologiei marxiste.

Dumitru Drăghicescu se înscrie într-un curent de gândire – etnopsihologia, aşadar psihologia popoarelor, la modă în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea -, care s-a dovedit a fi o disciplină falsă (ca de pildă freno­logia, ştiinţa care descifrează caracterul uman pornind de la protuberanţele craniului).

S-a născut la 4 mai 1875, în comuna Zăvoieni (Vâlcea), într-o familie de boieri mărunţi, gospodari şi cu dragoste pentru cultură. După absolvirea şcolii primare din comună, a urmat studii liceale la Cra­iova, unde l-a avut ca profesor, printre alţii, pe George Constantinescu, tatăl savantului Gogu Constanti­nescu, a cărui influen­ţă a fost hotă­râtoare pentru orientarea tâ­nărului Drăghicescu spre studiile sociologice. După bacalaureat, a urmat studii universitare în drept şi în filosofie la Bucu­reşti, finalizate în 1901 cu o lucrare de licenţă intitulată Influ­enţa lui Kant asupra lui Auguste Comte şi apoi şi-a continuat studiile în Franţa, la École des Hautes Études Morales et Sociales şi la Collège de France.

[pullquote]

Despre psihologia poporului român (extrase)

“Neamul românesc, fruct al îmbinării şi căsniciei daco-romane, lângă Carpaţi şi Dunăre, este un copil rămas orfan de la naştere, căci părinţii lui muriră în ziua chiar când el văzu lumina zilei. Popo­rul român, aşa născut, fu un orfan fără familie, fără rude, părăsit pe drumurile pe cari se năpusteau năvălirile barbare din Asia spre Europa.”

“Împrejurările istorice nefericite au făcut pe români să stea prea mult în atingere nemijlocită cu natura. Năvălirile şi războaiele cu toţi năvălitorii făceau viaţa socială imposibilă în oraşe şi sate.”

“Toate felurile de activitate româneas­că, ştiinţa, literatura, arta noastră, agricultura, industria şi comerţul nostru poartă pecetea neisprăvitului. /…/ Neisprăvite sunt comerţul şi agricultura şi industria la noi, căci comerţul îl fac străinii; ţăranii noştri nu sunt azi nici mai buni, nici mai răi agricultori decât vechii geţi, iar industria ne vine gata, din patru părţi ale lumii.”

“Regimul parlamentar, aşa cum func­ţionează la noi, a devenit o şcoală a corupţiei.”

“întreaga gospodărie a sătenilor noştri se resimte de chipul lor sufletesc de a fi. Nepăsarea, lenevia şi nechibzuinţa lor se strevăd în chipul cum îşi îngrijesc vitele şi îşi clădesc locuinţele.”

“Sub raportul inteligenţii, românii au fost dăruiţi de creatorul lor, Istoria, cu o sumă de bune însuşiri luminoase, drept recompensă pentru lipsurile şi umbrele ce a aşternut pe suprafaţa caracterului nostru. De unde vine inferioritatea caracterului românilor, de acolo vine superioritatea inteligenţei lor”.
[/pullquote]

La Paris, împreună cu alţi studenţi români (printre care Nicolae Titulescu şi I. G. Duca), precum şi cu studenţi bulgari şi sârbi, a pus bazele unei societăţi intitulate Union des pays danubiens, orientată către promovarea intereselor naţionale ale ţări­lor lor. A urmărit prelegerile unor mari gânditori şi sociologi (Henri Bergson, Emile Durkheim, Gabriel de Tarde) şi a obţinut doctoratul în sociologie în 1904, sub conducerea lui Emile Durkheim, cu lucrarea Despre rolul individului în determinismul social. Era primul şi deocamdată unicul român cu studii de socio­logie complete. După întoarcerea în ţară, a fost conferenţiar (1905-1910) la catedra de Sociologie a Universităţii din Bucu­reşti.

În 1910, a candidat pentru un post de titular la catedra de etică, estetică şi sociologie la aceeaşi universitate, dar câştigător a fost declarat – în urma unor aranjamente în culise, conduse de Titu Maiorescu – Ion Rădulescu-Pogoneanu, un cărturar meri­tuos, desigur, dar care nu avea o formaţie sociologică. Era, în schimb, apropiat de cercurile junimist şi conservator. Tot aspecte colatera­le, politicianiste, au determinat şi al doilea eşec la concursul din acelaşi an de la Universitatea din Iaşi, când i s-a întocmit un referat negativ, pe seama unor presupuse idei socialiste din lucrările sale, care ar avea o influenţă negativă asupra studenţilor.

Mult mai mult succes a avut însă Drăghicescu în politică. în timpul primului Război Mondial a fost trimis de guvernul român la Paris, spre a promova drepturile României asupra teritoriilor locuite în majoriate de români – Transilvania şi Basarabia. A participat la lucrările Comitetului naţional al româ­ni­lor din Transilvania, condus de Traian Vu­ia, care apoi a trecut sub conduce­rea lui Take Ionescu, sub numele de Comi­te­tul Naţional al Unităţii Române.

După război, a fost activ ca deputat şi senator liberal. Când naziştii au venit la pu­-tere în Germania, a făcut parte dintr-o delegaţie românească trimisă la Liga Naţiunilor, care a avertizat comunitatea internaţională despre pericolul nazist pentru pacea mondială. între 1935 şi 1937 a fost ministru plenipotenţiar în Mexic, unde, în 1937, preşedintele Mexicului l-a decorat cu Ordinul Aztec, gradul Mare Ofiţer.

Dumitru Drăghicescu a sfârşit trist: s-a sinucis la 14 septembrie 1945, iar bio­grafii lui sunt discreţi în privinţa motivelor care au dus la această decizie. Va fi fost în cauză, în mod sigur, şi deznodământul celui de-al doilea Război Mondial, care-i adusese pe ruşi în poziţia de ocupanţi ai României şi care deja, la acea dată, făcu­se­ră paşi uriaşi în direcţia implantării regi­mului comunist.

Când s-a republicat, în 1995, după aproape 90 de ani, lucrarea sa Din psihologia poporului român, mulţi comentatori au observat actualitatea observaţiilor sale cu privire la psihologia, mentalităţile şi comportamentul românilor. în 1907,  Dumitru Drăghicescu avea sentimentul că trăieşte într-o perioadă de tranziţie şi scopul lucrării sale era de a stabili o linie de mij­loc între caracterizările ditirambice de admiraţie şi cele violent negative rezervate românilor de către unii observatori străini. Scopul lui era să determine care sunt for­ţele şi slăbiciunile sufletului românesc şi pe această cale să faciliteze o dezbatere raţională cu privire la obiectivele realiste pe care şi le pot propu­ne, cu şanse de succes, românii.

Dezbaterea aceasta nu a avut niciodată loc. Puţinii comentatori dinainte de 1995 s-au mărgi­nit fie să subscrie total la defec­tele atribuite de Dră­ghi­­­ces­cu români­lor, fie să le res­pin­gă, cu oroare patriotică. După 1995, pri­mul sociolog român a început să fie privit ca un gânditor cu un mare coeficient de actualitate.

Defectele românilor se datorează însă, potrivit lui Dumitru Drăghicescu, în totalitate influen­ţelor străine (slavi, unguri, greci, turci) şi vicisitudinilor istoriei. Româ­nii sunt pasivi şi individualişti; faţă de legi mimează respectul doar spre a le ocoli cu abilitate. Sunt duplicitari şi nu duc la capăt lucrurile începute. Nu res­pectă ie­-rarhiile şi fiecare vrea să-şi fie unicul stă­pân. Sunt indisciplinaţi în muncă şi se tem mai puţin de sărăcie decât de efort. Dar dacă, prin caracterul lor, românii sunt inferiori altor neamuri, prin inteligenţă, în schimb, ei sunt superiori.