Iar sunt în pană de subiect slovac. în România se întâmplă atâtea, iar aici, nimic. Slovacia nu are nici măcar câini în libertate. După cum m-a asigurat colegul Igor, nu avea nici acum 30 de ani. Ghinionul lor. După Revoluţie, slovacii n-au putut pretinde fonduri europene, sponsorizări etc. pentru construit adăposturi canine, pentru sterilizări, intermediat adopţii şi eutanasieri. Noi am primit. şi am avut grijă să facem sterilizările leeent, ca să nu diminuăm populaţia canină liberă şi, implicit, afluxul de fonduri şi sponsorizări.
Se întâmplă cu câinii străzii ceea ce s-a întâmplat cu foştii lideri comunişti. Ai lor au sfârşit-o în puşcărie, în cel mai rău caz. Al nostru, într-o baie de sânge. Aşa că sfârşitul câinilor străzii din România e previzibil. Noi ne facem că-i sterilizăm şi că-i plasăm în adopţie, ei mai muşcă pe câte unul, uneori cu urmări tragice, iar în final totul se va termina cu un măcel.
O soluţie morală a acestei situaţii? înainte de a fi eutanasiaţi, cei mai violenţi câini ai străzii ar trebui flămânziţi, apoi închişi în adăposturi împreună cu cei care i-au căpuşat, de la hingher necinstit la primar necinstit. Iar apoi ar trebui redemarat procesul de reducere civilizată a populaţiei canine a străzii.
***
Am aflat recent că Hemingway ne-a băgat în seamă. în volumul “By-line Selected Journalism” (Arrow Books, 2013), am dat peste articolul “Un zbor de la Paris la Strassbourg”, apărut iniţial în “The Toronto Daily Star”, din 9 septembrie 1922.
Doamna Hemingway de-atunci (Hadley), scriitorul şi doi prieteni bărbaţi sunt într-un restaurant din Paris. Cei doi bărbaţi aveau planificat un zbor la Strassbourg, a doua zi. Prinzând de veste, doamna Hemingway îşi manifestă nemulţumirea: “Noi de ce nu zburăm nicăieri? De ce toţi ceilalţi zboară întruna, iar noi rămânem mereu acasă?”
Hemingway se duce cu unul dintre cei doi bărbaţi la biroul companiei aeriene şi cumpără două bilete pentru zborul de Strassbourg de a doua zi. Compania Aeriană Franco-Română. Hemingway are o mică ezitare: “Cuvântul Rumanian din denumirea firmei nu era încurajator, dar funcţionarul de la birou m-a asigurat că niciun pilot nu era român”.
Trebuie spus că respectiva companie aeriană fusese fondată în 1920 şi că, în 1933, va deveni una dintre piesele constitutive ale lui Air France.
***
Într-un episod anterior a fost vorba de Valahia Moravă, acel teritoriu muntenesc din estul Cehiei, populat de urmaşi ai unor familii de păstori valahi stabilite acolo încă din secolele 14-16.
Între timp, am dat peste un articol intitulat “Note despre locuitorii Valahiei Morave”, apărut în anul 1866 în “Journal of the Anthropological Society of London” şi semnat de un anume Hyde Clarke. Este rezumatul unui alt articol, din “Journal of Constantinople”, cu autor nemenţionat. Acel al doilea articol era, la rândul lui, rezumatul unui articol semnat de un M.D.P. Martziano şi apărut în revista Bucimal (numită şi Wallachian), publicaţie scoasă la Paris pe cheltuiala boierilor români. Să amintesc că 1866 este anul loviturii de stat prin care, în România mică, domnitorul A. I. Cuza a fost înlocuit cu prinţul Carol.
Urmează o bună parte a articolului.
“Populaţia Valahiei Morave este de 50.000 ori 60.000, iar oraşul mai important este Roznau, cu 3.000 de locuitori. Localnicii sunt recunoscuţi de moravi ca aparţinând unui popor străin, dar vorbesc în slavonă. Clasificarea lor nu a fost încă decisă. Domnul Martziano, aflându-se la Roznau în beneficiul sănătăţii sale, a fost surprins de evidenţa faptului că se afla printre valahi şi s-a dedicat studiului relaţiilor dintre ei. (…)
Despre trecutul acestor oameni nu se ştie nimic. încercările lui de a-i clasifica pe baza metodei filologice n-au dat rezultate, pentru că, nedispunând de o analiză a dialectului local, n-a reuşit să aducă vreo evidenţă împotriva caracterului lui slavon. Din acest motiv, s-a orientat spre caracteris-ticile fizice şi afirmă că acestea sunt categoric valahe, în special în privinţa frumuseţii femeilor. (…)
El spune că obiceiurile şi veşmintele lor pot fi recunoscute cu uşurinţă, ele fiind cu-adevărat specifice valahilor. A identificat felul lor de a se hrăni şi a remarcat la ei o antipatie specială faţă de slavi. (…)
Însă amănuntul pe care se bazează el cel mai mult, unul care va atrage cu siguranţă atenţia tuturor celor care cunosc Valahia, este ceea ce eufemistic ar putea fi numit dezinteresul dovedit de femei faţă de cultul zeiţei Vesta. Acest amănunt trebuie recunoscut ca o certă evidenţă a identităţii. (…)
Privitor la această caracteristică, s-ar putea observa că ultimele ştiri prezintă guvernele aduse prin lovitură de stat în Valahia gata să îngrădească libertatea de divorţ, în scopul purificării ţării, o măsură de o moralitate îndoielnică, care ar putea înlătura ultima barieră a decenţei, pentru că se crede că ar putea exista femei în Valahia satisfăcute cu doar atâţia bărbaţi cât le-ar permite libertatea de a divorţa, iar o asemenea moderaţie n-ar mai putea fi satisfăcută în mod legitim.”
Femeile dedicate cultului Vestei, în antichitatea romană, erau vestalele, obli-gatoriu virgine. Cât priveşte ultimul paragraf, despre moralitatea femeii în România anului 1866 (numită Valahia), nici nu ştiu dacă-i bine să-l înţelegem.
