Peste câteva zile va fi sărbătoarea pe care americanii o numesc Halloween.
De unde vine şi ce mai reprezintă în prezent, în afara afacerilor cu bomboanele ce le dăruiţi copiilor, nu ştiu să vă spun, dar e percepută ca o sărbătoare a fricii. A fricii de ce sau de cine, puţini îşi mai aduc aminte. Cineva spunea că, în marea lor majoritate, oamenilor le e frică mai ales de ceea ce nu cunosc. Mie, de exemplu, pe vremea când încă nu umblam la şcoală, cel mai tare îmi era frică de întuneric.
Închipuirile mele depăşeau cu mult filmele pe care vânzătorii fricii preambalate ni le prezintă noaptea în această perioadă. Şi asta, până într-o seară, când mă întorceam împreună cu familia din Măgura Pojorâtei, după o zi lungă de cosit şi pologit. De pe faţa măgurei, unde ai mei aveau cam la un hectar de fâneaţă, şi până în sat era de trecut un pâlc de pădure, unde brazii bătrâni, însoţiţi pe la margini de fagi făloşi, mă duceau cu gândul la toate poveştile auzite la vreme de seară de la bunica.
Pe vremea aceea, mi se părea că pădurea era uriaşă, iar zmeii cei mai fioroşi se ascundeau printre stâncile presărate, parcă anume pentru ei, din loc în loc.
Aşa că am plecat de pe vârful muntelui, pe când ziua-şi îngâna ultimele pale de lumină pe cetina brazilor, într-o continuă zbânţuială, când înaintea, când în urma adulţilor ce coborau cărarea cu paşi mici şi obosiţi, după o zi de muncă. Nici acum nu ştiu dacă am fugit după licurici sau după vreo altă arătare din mintea mea, numai că, la o vreme, m-am trezit că sunt singur, iar cărarea care m-ar fi dus în sat era de mult pierdută. Abia atunci fiorii fricii au început să-mi ridice chica vâlvoi şi m-am lipit de un copac, ale cărui rădăcini m-au primit ca-ntr-un fotoliu, făcut numai pentru mine.
Cât am stat acolo, nu ştiu. Tot ce-mi amintesc e că mi-era frică şi să plâng şi să fug, iar frica mă învelea încet, dar sigur, într-o plasă din care cu greu mai puteam să respir. Atunci m-am agăţat cu ambele mâini de rădăcina copacului ce mă adăpostea şi l-am rugat să mă ajute. Aşa de tare l-am rugat, încât am simţit cum frica se înmoaie şi se duce, ca o boare de dimineaţă peste frunzele ruginite de toamnă. Pădurea mi s-a părut, dintr-o dată, alta, copacii îmi făceau semne de bucurie, licurici jucăuşi îmi arătau drumul şi parcă şi stâncile cele negre păreau a-mi face loc, pentru a găsi cărarea.
Când am ajuns aproape de margine, prin pădure începuseră să urce oameni cu felinare, făcând mare tărăboi şi strigându-mă pe nume. Măi să fie, mi-am zis eu, înseamnă că tot e ceva de capul meu, dacă atâţia oameni mari au pornit să mă caute. Şi, de bucurie, m-am repezit cât am putut de repede la cea mai apropiată lumină.
Uite-l, măi, l-am găsit pi-mpieliţat!, a strigăt o voce groasă şi o mână ca o macara m-a ridicat de fundul pantalonilor până la lumina felinarului. Abia acasă am primit o scărmăneală de aducere aminte, din care-am scăpat numai la rugăminţile bunicii.
Dar de ce vă povestesc toate astea, în loc să vă dau sfaturi cum să vă investiţi cât mai bine economiile? Poate pentru că, înainte de a vă gândi unde-i mai cu folos să vă plasaţi banii, e bine să vă gândiţi la dumneavoastră şi la cei dragi ce vă înconjoară. O bună planificare a viitorului financiar poate fi adevărată doar dacă maşinile de făcut bani sunt bine protejate. Dacă sursa finanţelor dispare sau devine inutilizabilă în urma unei boli nedorite, toate planurile, oricât de frumos au fost ele pregătite, nu mai servesc la mare lucru.
Profitaţi de timpul prezent, când sănătatea-i bună, şi protejaţi-o finaciar! Pentru că, atunci când o boală neaşteptată va face să vă pierdeţi cărarea şi să vă simţiţi singur în faţa soartei, o mână-ntinsă şi un cec cât mai rotofei poate să fie lumina care să vă readucă printre cei dragi.
Cu belşug şi bucurii, pe o dată viitoare!
