Printre lecturile preferate ale acestor zile se află Jurnalul fericirii, carte uimitoare prin capacitatea autorului de a traduce în cuvinte un fenomen ce implică revelaţia: descoperirea credinţei. Steinhardt însuşi recunoaşte dificultatea acestei încercări: “să lămureşti prin semne sau semnificaţii ceea ce ţine numai de har, inefabil şi taină este oare cu putinţă? E tot atât de puţin verosimil şi probabil să izbuteşti pe cât este să explici în termeni coerenţi pentru care pricină există universul…” (Primejdia mărturisirii).
Experienţele dificile prin care trece în închisorile comuniste îi modelează definitiv viziunea asupra creştinismului. Astfel, cele şapte păcate pe care Nicolae Steinhardt le consideră capitale sunt cele care afectează viaţa în regimul de detenţie, cele care fac posibil acest regim: prostia, recursul la scuze, fanatismul, invidia, trufia neroadă, turnătoria, răutatea gratuită. Nu este deci de mirare dacă cea mai mare probă a sfinţeniei îi apare cea a iubirii aproapelui.
Steinhardt îşi verifică neîncetat ipotezele şi revine asupra lor de câte ori descoperă argumente noi pentru a le susţine. Gândirea creştină a lui Nicolae Steinhardt are un algoritm propriu, asumat ca o formă de libertate. Vorbind despre cavalerismul şi nobleţea creştinismului, despre milă-concept viril, despre atenţia pe care Iisus a arătat-o nevoilor materiale ale oamenilor sau despre rău ca “principiu activ” şi “act de creaţie”, Steinhardt găseşte adeseori sprijin în operele unor gânditori, filosofi, teologi sau scriitori.
Paradoxală este şi teoria celor nouă ceruri: “în primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi până la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează, Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. Începând din cerul al şaptelea se dezvăluie – celor ce le este dat – neaşteptate secrete finale. (…) Divinitatea din cerul al nouălea (…) este Dumnezeu cel cu barbă albă, blând şi bun (…). Aici stă Hristos”.
O teorie în care desluşim o manieră inedită de interpretare a Sfintei Treimi: o iniţiere în etapele pe care oamenii le au de străbătut pentru a se apropia de divinitate (raţională, văzând în lume rezultatul unei creaţii; intuitivă, identificând importanţa respectării unui cod moral; mistică, prin revelaţia iubirii).
Nicolae Steinhardt detestă convenţionalismul religios şi îşi asumă riscul de a se abate de la regulă. Condiţia umană fiind teologală, elemente creştine se regăsesc în orice act de creaţie; Steinhardt este deschis spre acceptarea celor mai diverse expresii artistice pentru faptul religios. “Neastâmpărul” concepţiei lui derivă şi din încercarea de a argumenta ştiinţific realităţile descoperite prin credinţă. Mărturisindu-şi iluminarea prin revelaţia iubirii, scriitorul se întoarce apoi asupra aspectului material al existenţei, a cărui importanţă o preţuieşte, spre deosebire de “falşii idealişti”.
De aici, proiectul de armonizare a învăţăturilor creştine cu cele mai recente descoperiri ştiinţifice: “Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. (…) Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca inconştientul, după program. Invarianta speciilor? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare. (…) Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă: pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare”.
Existenţa unui Creator e dovedită şi prin materialitatea corpului omenesc, care prezintă paradoxul unor funcţii specializate, “prevăzute”, imposibil de atribuit întâmplării. Acceptarea acestei concluzii (accesibilă mai ales oamenilor de ştiinţă) este prima treaptă a credinţei. Adevărul ultim nu se poate afla însă decât prin “liberă şi ne-socotită credinţă”: “Hristos Mântuitorul, Unul din Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, e altceva. Pe El nimic nu-l dovedeşte în sens judiciar, nu-l dezvăluie prin logică; e în afara logicii sistemului; e neaşteptatul, paradoxul…”
