Nu aveam cum să ratez “filmul anului”, așa că, într-o zi geroasă de februarie mi-am făcut timp să ajung la cinema. Dacă e să dezghioc subiectul din Fifty Shades of Grey, tema e cea cu care ne-au obișnuit filmele – de succes – contemporane (și romanele aferente): Înger și demon, în variantă contemporană. Ea e angelică, virgină, sexy, El este misterios și extrem de seducător, căci tânăr, bogat, trecut prin sala de forță, de frumos nu mai zicem. Se întâlnesc din întâmplare și… magia operează instant. Afaceristul domn Grey cu privire de vânător o găsește interesantă pe studenta în literatură și încep o relație, la inițiativa lui. Scenele clasice se succed: ea a băut cam mult și îl sună dintr-un bar, el vine imediat să o “salveze”, ea vomită în fața lui, el îi întinde grațios batista, ea se trezește dimineața în camera lui de hotel, cam dezbrăcată și se întreabă dacă… El, firește, nu a profitat.
Să nu mai pierdem timpul cu detalii și să vă spun că Grey are tendințe “speciale” în materie de sex – e un “dominant”- ceea ce se explică prin traumele copilăriei (și aici galopăm intens pe urmele lui Freud). Ea “mai nu crede, mai se lasă”, cert e că ajunge să cunoască pe propria piele “tendințele” domnului. Anastasia Steele este însă o femeie curajoasă, decisă să lupte pentru dragostea ei, ca orice eroină adevărată. Ea vrea să îi dovedească lui Grey că iubirea înseamnă altceva. Și dacă nu reușește pentru moment e fiindcă romanul cel erotic al lui E.L. James are trei părți și tot atâtea va număra probabil și filmul.
Cât despre actorii principali, ei nu prea au altceva de făcut decât să se supună personajelor pe care le întruchipează și care nu îi obligă la mari eforturi de creativitate. În rolul de “mascul dominant”, Jamie Dornan încearcă să fie cât mai fioros și – ați ghicit deja – habar nu are să zâmbească, cu toate că uneori îi reușește. Rolul Dakotei Johnson este ceva mai nuanțat, ea trebuind să se inițieze în tainele amorului complicat al partenerului și să combine naivitatea cu șiretenia feminină. Doar scenele mai deocheate din film i-au pus oarecum la încercare: în interviurile oferite cu ocazia premierei, ambii își exprimau speranța ca famiile lor (părinții Dakotei, soția lui Jamie) să nu vadă niciodată filmul.
Și totuși, povestea are câteva “nuanțe” la care merită să ne oprim puțin. În primul rând, atacă un subiect sensibil al societății contemporane: femeia ca obiect sexual. Și, drept consecință, femeia ca victimă a violenței în cuplu, chit că în Fifty Shades of Grey e vorba de violență consimțită. (Nu e de mirare deci că, îndată după lansarea filmului, o deputată conservatoare a invitat canadienii să-l boicoteze.) Prin extrapolare, se nasc și alte întrebări legate de granița dintre dragoste și sex: până unde ești gata să mergi când te-ai îndrăgostit, ce este acceptabil și ce nu?
Sunt întrebări la care ne vom răspunde însă singuri, fiindcă filmul Fifty Shades of Grey va urma cu siguranță traiectoria cărții-mamă, populară și aducătoare de dolari.
