Începând cu anul 1980 şi până pe 7 aprilie 2014, politicul a jucat un rol determinant (şi anormal de important) pentru piaţa imobiliară din Québec. În special în perioadele de guvernare PQ, din cauza ameninţărilor permanente cu separarea, economia mergea sistematic prost, investitorii şi companiile îşi făceau bagajele şi plecau în alte zări, şomajul creştea. Evident, lumea îşi cumpăra mai puţine case, iar mulţi oameni preferau să vândă şi să plece. Consecinţele erau clare – piaţă proastă, inventar ridicat, tranzacţii puţine, preţuri în scădere, insecuritate. Când partidul la putere se schimba, economia îşi revenea un pic, dar numai până la următoarele alegeri, când iarăşi se punea aceeaşi întrebare: a fi sau a nu fi?
Dacă privim la preţurile medii ale caselor din principalele oraşe canadiene, (Montréal – $314.000, Toronto – $466.000 şi Vancouver – $779.000), constatăm că Montréalul este mult în urmă. Acest fapt este o anomalie!
Să mă scuze amicii ontarieni, albertani sau british-columbieni, dar farmecul de oraş european “old style”, plus atmosfera bilingvă şi multiculturală pe care le întâlneşti în Montréal nu le găseşti în alte părţi. Să adăugăm zecile de festivaluri, muzeele, sutele de restaurante de toate gusturile, “night life”-ul local şi universităţile abordabile; toate acestea ar fi trebuit să facă din oraşul nostru de adopţie ţinta principală pentru investiţii imobiliare.
Faptul că în realitate nu este aşa se poate explica numai prin derapajele naţionaliste şi separatiste locale, care au afectat stabilitatea economică. Dar perioada aceasta de anomalie este, de acum încolo, încheiată, dacă citim corect rezultatul recentelor alegeri.
Proiectul separatist şi partidul care l-a promovat în ultimii 40 de ani se pregătesc să intre în cărţile de istorie şi să nu mai iasă de acolo. Nu atât rezultatul slab (25% din voturi – cel mai slab de la algerile din 1970, când PQ era un partid nou-nouţ!) mă face să mă gândesc la asta, cât mai ales reacţiile post electorale ale leaderilor PQ – în special ale domnilor Drainville şi Lisée – care, după pierderea alegerilor, strigau la televizor de îmi speriau vecinii “on veut un pays!”, în timp ce harta electorală se umplea de roşu (PLQ) şi de bleu deschis (CAQ).
Am realizat că aceşti oameni au pierdut orice legătură cu realitatea, că nu îşi mai înţeleg nici propriul electorat, şi că “pays”-ul lor devine din ce în ce mai mult “un pays imaginaire”. Şi că fantomele separatismului sunt pe cale de a fi exorcizate.
Iar partea cea mai bună a alegerilor nu a fost atât alegerea PLQ sau slăbirea iremediabilă a PQ, cât mai ales faptul că avem în fine un partid de opoziţie serios (CAQ), care chiar are program şi care poate constitui o alternativă pentru viitor, alta decât cea separatistă.
A venit deci timpul ca Montréalul să fie repus pe harta oraşelor serioase, bune de trăit, bune de investit, iar noi, cei ce locuim deja aici – fie că avem deja proprietăţi sau ne pregătim să cumpărăm prima casă – să fim printre cei ce vor beneficia de viitoarea creştere.
Nu sunt atât de naiv să cred că de mâine dimineaţă lumea se va înghesui să cumpere case. Economiei îi va lua ceva timp să se refacă după “uraganul” Pauline. Firmele importante vor fi o vreme circumspecte în a reveni la Montréal. Va lua ceva timp ca salariile să revină la normal şi şomajul să scadă. Dar macazul a fost schimbat. Trenul care se ducea în prăpastie a fost deviat şi pus pe linia cea bună.
Dacă, în ultimii doi ani, am tot îndemnat la prudenţă în privinţa investiţiei imobiliare, ei bine, de aici încolo nu mai avem nicio scuză să nu facem bani cu casele noastre, cu duplexurile şi apartamentele noastre. Cum spuneam, suntem încă în urmă faţă de alte oraşe importante din Canada, dar tocmai de aceea avem de unde să creştem. Ce trebuie făcut exact vom discuta într-un număr viitor. Până atunci, să ne bucurăm, căci iarna s-a sfârşit şi a venit, în fine, şi primăvara quebecheză!
