Vinovatul fără vină – Mihail Sebastian

Când vorbim de Mihail Sebas­tian în raport cu contemporanii săi – Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran etc. – ne aflăm în poziţia comodă a judecătorilor din posteritate, care pot jongla după voie cu aprecierile lor, întrucât contextul politic, ideologic, economic, social şi cultural ce a marcat existenţa acestor mari spirite ale culturii române a dispărut de mult. Au rămas doar referinţele despre el, dar nu şi sensibilităţile care au deseori un rol fundamental în structurarea gân­dirii şi comportamentelor.

Ne aflăm, cu Mihail Sebastian, în faţa unei personalităţi exemplare, foarte atrăgătoare, de o mare generozitate morală, dar cu un destin funest, care i-a frânt viaţa, în plină maturitate.

S-a născut la Brăila, la 18 octom­brie, într-o familie de evrei brăileni, având la naştere numele de Iosif Mendel Hechter. Trăieşte în oraşul natal până la vârsta de 20 de ani. În 1926, la exame­nul de bacalaureat, lucrarea sa la proba de litera­tura română (cu subiectul Poezia lirică românească) este remarcată de Nae Ionescu, preşedintele comisiei, iar faptul are urmări decisive în viaţa lui Mihail Sebastian. Peste un an, începe să colaboreze la ziarul Cuvântul, condus de acesta, şi, de la primul contact cu directorul ziarului, Sebastian este fermecat şi cuprins de o admiraţie şi o afecţiune care nu se vor dezminţi toată viaţa. “Mi-a spus foarte multe lucruri în seara aceea – va scrie mai târziu Mihail Sebastian – şi toate mi se păreau mari, decisive, cople­şitoare, ca într-un ceas în care se pecet­lu­ieşte o soartă sau se deschide un drum. /…/ Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viaţa lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viaţa. E un noroc pe care merită să-l plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor”.

În următorii doi ani, Mihail Sebastian colaborează, de asemenea, la Universul literar şi la Tiparniţa literară. În 1930-1931, pleacă la Paris spre a-şi continua studiile în drept începute la Bucureşti. Încearcă să obţină un doctorat, însă energiile sale se concentrează mai ales asupra unor proiecte literare, aşa că eşuează. Revenit în ţară, intră totuşi în avocatură, dar nu renunţă la literatură şi, în decurs de patru ani, publică patru cărţi de proză, semnificative pentru evoluţia şi orizontul preocupărilor sale: Fragmente dintr -un carnet găsit (1932), Femei (1933), De două mii de ani (1934), Oraşul cu salcâmi (1935). În 1935, publică şi volumul Cum am devenit huligan, în care răspunde tuturor atacurilor a căror ţintă fusese după apariţia romanului De două mii de ani. În 1936, începe să ţină un Jurnal, care se opreşte la ultima zi a anului 1944. Jurnalul acesta va fi publicat foarte târziu, postum, în 1996, şi va deveni celebru, nu doar în România.

Continuă să colaboreze, până în 1940, la un mare număr de publicaţii ale vremii şi debutează cu mare succes, în 1938, ca dramaturg, cu piesa Jocul de-a vacanţa. Premiera consemnează, după cum notează scriitorul în Jurnal, “zeci de ridicări de cortină” şi, în zilele urmă­toare, cronici unanim elogioase.

Dar succesul este efemer, căci la orizont se profila, tot mai ameninţător, războiul. Antisemi­tismul extre­miş­tilor de dreapta, din anii ’20-’30, despre care vorbise pe larg în De două mii de ani, devine acum politică de stat şi lui Mihail Sebastian i se interzi­ce să mai publice sau să mai practice avocatura. În aceste condiţii, pentru a-şi putea prezenta pe sce­nă, în 1940, piesa Steaua fără nume, Sebastian recurge la un alt pseudonim, sub care nu era cunoscut, Victor Mincu.

Trăieşte greu anii războiului. Lipsurilor materiale li se adaugă şi nefericirea produsă de versatilitatea prietenilor săi apropiaţi, care cedează presiunii vremii şi devin şi ei antisemiţi.

Înfrângerea Germaniei hitleriste îi produce o bucurie imensă, dar primele semne de oportunism, antihitlerismul de circumstanţă al unora – până nu demult, germanofili şi antisemiţi convinşi – îl scârbesc.

În 1945, lui Mihail Sebastian i se încredinţează un curs de literatură universală la Universitatea Liberă Democratică din Bucureşti. Lecţia ianugurală trebuia să aibă loc pe 29 mai, dar, plecat de acasă la ora două după-amiază, Mihail Sebastian nu a mai ajuns la Universitate, căci la ora trei era accidentat mortal de un camion.

A fost înmormântat a doua zi, la cimitirul evreiesc Filantropia, unde i-au adus un ultim omagiu Camil Petrescu, Geo Bogza, Perpessicius, Petru Comarnescu, Al. Philippide, Cella Serghi, Ion Biberi, Anton Bibescu etc. Nu împlinise încă 38 de ani şi nu ştim în ce stare sufletească se va fi aflat în luna aceea de mai 1945, dar una dintre ultimele însemnări din Jurnal despre o escapadă la munte menţiona o oboseală vitală: “Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanţa mea de altădată. /…/. Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine peste tot incurabila mea singurătate”.

În 1946 şi 1947 îi erau reprezentate postum, pentru prima oară, alte două piese de teatru: Ultima oră şi Insula.

Două lucruri par fundamentale când privim viaţa şi opera lui Mihail Sebas­ti­an. Mai întâi, este vorba de o falsă pro­blemă identitară, care i s-a creat încă din prima tinereţe. El se considera român, prin toate valorile şi legăturile sale afective, cu oamenii şi cu locu­rile în care se născuse. Nu-şi renega originea evreiască, dar, premergător al spiritului european din zilele noastre, el nu vedea, în anii ’20 ai secolului trecut, nicio justificare pentru discriminările etnice şi nicio contra­dic­ţie între tradiţii şi orientări religioase diferite. Or, Nae Ionescu, pe care-l rugase să-i scrie prefaţa la De două mii de ani, tocmai asta a făcut: a susţinut, cu un aplomb care nu era deloc filosofic, că oricum s-ar simţi şi oricât de româneşti ar fi sensibilitatea şi faptele lui, el, Iosif Hechter, fără să fie vinovat de ceva, trebuie să se resemneze cu persecuţia, pentru că suferinţa sa este o fatalitate im­- pla­cabilă, ca urmare a nerecunoaşterii lui Isus.

Prefaţa lui Nae Ionescu a făcut din Mihail Sebastian o ţintă a atacurilor din toate direcţiile, inclusiv din partea coreligionarilor săi.

Un al doilea fapt fundamental este succesul lui internaţional, postum. Jurnalul, foarte viu, scris cu amă­răciune şi cu un umor acid, a fost şi este şi astăzi consi­derat în străinătate, după traducerea lui în limba engleză, în anii 2000, o carte esenţială pentru cunoaşterea antisemi­tis­mului din România interbelică. Şi, totodată, o carte importantă pentru cunoaşterea personalităţii lui Mihail Sebastian, care era un mare iubitor de muzică clasică, sensibil, delicat, lucid, generos şi demn în relaţiile lui omeneşti.

Piesa lui Steaua fără nume a cunoscut, de asemenea, o frumoasă carieră internaţională, poate că una dintre cele mai substanţiale din întreaga dramaturgie româ­neas­că. Nu vom şti niciodată ce a pierdut literatura română din pricina acelui camion care i-a curmat viaţa, în 1945.