Marele idealist patriot Nicolae Bălcescu

Viaţa şi opera lui Nicolae Bălcescu au fost deosebit de celebrate în timpul re­gimului comunist, a cărui istoriografie  s-a străduit să-l transforme într-un mare gân­ditor premarxist. Faptul că Nicolae Băl­cescu nu a avut niciun interes pentru tematica lucrărilor lui Marx – treisprezece dintre ele, printre care şi celebrul Manifest al partidului comunist apăruseră deja până în 1852- nu era luat în considerare.  Bălcescu trebuia fie transformat într-un fel de erou comunist avant la lettre, într-un precursor al ideologiei oficiale ca­re-şi căuta rădăcini naţionale, spre a dilua adevărul originii ei din afară. Nici Emines­cu nu a scăpat de această tentativă de falsă recuperare, căci, în vremea prolet­cul­tis­mului din anii ‘50, el era consi­-derat un “poet al clasei muncitoare”.

Dar, fără a-i prelua imaginea iconică din timpul comunismului, nu este exagerat să-l considerăm pe Nicolae Bălcescu drept una dintre marile conştiinţe ale românilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu un rol extrem de semnificativ în declan­şarea dinamicii ce avea să ducă la apropierea societăţii româneşti de valorile europene. A fost unul dintre liderii gene­raţiei paşoptiste şi, totodată, unul dintre cei mai devotaţi şi mai consecvenţi iubi­-­to­ri ai istoriei naţionale, contribuind, cu suflul lui romantic, la trezirea interesului faţă de ea, în ţară şi peste hotare.

S-a născut la 29 iunie 1819, ca fiu al pitarului Barbu Petrescu şi al serdăresei Zinca, născută Bălcescu. Orfan de tată din 1824, împreună cu ceilalţi patru fraţi şi surori (Costache, Barbu, Sevasta şi Mar­ghioala), Nicolae (care va prelua numele de familie al mamei) a studiat la colegiul Sf. Sava, unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Florin Aaron şi Ion Heliade-Rădu­les­cu. A fost coleg şi cu Ion Ghica – autor, mai târziu, într-una din scrisorile sale tri­mise lui Vasile Alecsandri, al unui portret sensibil, care menţio­nează interesul adoles­centului Bălcescu pentru istorie.

La 19 ani, intră în armată şi, peste doi ani, se petrece primul eveniment cu ade­vărat revelatoriu pentru caracterul şi aspiraţiile sale: în 1840, devine membru într-o societate secretă condusă de Dimi­trie (Mitiţă) Filipescu, la care participă, printre alţii, Cezar Bolliac, C.Telegescu, Marin Serghiescu, D. Macedonski, Efti­mie Murgu şi profesorul francez J. A. Vaillant. Societatea viza obţinerea independenţei faţă de turci, înlăturarea regi­mu­lui regulamentar instaurat de generalul rus Kisselef în 1830, desfiinţarea privile­giilor feudale şi instaurarea unui regim republican democratic. Cetăţenii urmau să fie egali în faţa legii, iar clăcaşii trebuia să fie eliberaţi şi să primească pământuri în arendă pe termen lung, care apoi ar fi devenit proprietatea lor. Toate obiectivele erau, după cum se vede, din zona moder­nizării, a desprinderii de trecutul feudal.

Membrii societăţii sunt consideraţi conspiratori când societatea este desco­pe­rită şi sunt condamnaţi la ani grei de temniţă. Nicolae Bălcescu, încă minor, este condamnat la trei ani de închisoare.

Eliberat după doi ani, la venirea dom­nitorului Gheorghe Bibescu, şi cu sănătatea definitiv zdruncinată, Bălcescu întemeiază, în 1843, împreună cu Ion Ghica şi căpitanul Christian Tell, organi­za­ţia secretă Frăţia, la care, în scurt timp, aderă mai toată elita luminată a timpului. Scopul Frăţiei era eliberarea şi emanciparea clăcaşilor şi unirea Moldovei cu Ţara Româ­nească – primul pas către obţinerea independenţei naţionale. Rolul ei va deveni determinant, cinci ani mai târziu, în declanşarea miş­că­rii revoluţionare din Ţara Româ­nească. Organizaţia era tolerată fiindcă, oficial, sub paravanul Societăţii litera­re, ea urmărea mai ales realizarea unităţii culturale a românilor, ceea ce, de asemenea, re­pre­zenta o cauză nobilă.

De altfel, în 1845, Bălcescu fon­deaz­ă, împreună cu cărturarul ardelelan August Treboniu Laurian, şi el membru al Frăţiei, revista Magazin istoric pentru Dacia, care avea un program naţionalist şi susţinea ideea continuităţii şi unităţii istorice a românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.

Plecat în 1846 la Paris, pentru a strân­ge documente istorice referitoare la Principatele româ­ne, şi pentru a stimula activitatea revoluţionară a studenţilor români, Bălcescu este impresionat de mişcarea revolu­ţionară franceză de la 1848, de alungarea regelui Ludovic-Filip şi-i trimite lui Alecsandri o scrisoa­re entuziastă şi o bucată din catifea­ua ce aco­-perea tronul mo­nar­hului francez.

Se întoa­rce în ţară, unde, împreună cu alţi membri importanţi ai Frăţiei, declan­şează în iunie 1848 revoluţia din Ţara Ro­mânească. Timp de trei luni, până la înăbu­şirea ei, revoluţia cunoaşte o evoluţie asemă­nă­toa­re cu cea a francezilor: dom-nitorul Gheor­ghe Bibescu semnează o constituţie revoluţio­na­­ră şi abdică, se instalează un Guvern Provizoriu – prezidat de mitropolitul Nifon, dar condus de Ion Heliade Rădu­lescu -, din care fac parte toţi fruntaşii Frăţiei, se trece la o aplicare a principiilor revoluţionare men­ţionate în Constituţie, dintre care cel mai important şi mai controversat era articolul 13, despre emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, prin despăgubire.

Bălcescu face parte din aripa radica­lă a revoluţio­­narilor care susţin aplicarea imediată a acestui articol, fundamental pentru lărgirea sprijinului popular pentru Guvernul Provizoriu. Dar revoluţia este, în cele din urmă, învinsă şi membrii Guvernului Provizoriu sunt arestaţi de turci şi pe urmă eliberaţi – în schimbul unui bacşiş! – pe teritoriul austriac. Bălcescu se întoarce în Transilvania şi încearcă, fără succes, o mediere între revoluţionarii maghiari con­duşi de Kossuth şi revolu­ţionarii ro­mâni ai lui Avram Iancu. Înce­pe acum ultima parte a exilului său, mai întâi la Paris şi apoi la Palermo, în Italia. E din ce în ce mai bolnav şi îşi cheltu­ieşte ultimele forţe în redactarea cărţii sale de căpătâi, Românii supt Mihai Voievod Viteazul. Se stinge de ftizie, în noiembrie 1852, la 33 de ani, după ce doar cu trei luni înainte încercase să intre în ţară şi fusese respins la graniţă, întru­cât domnitorul Barbu Ştirbei nu-i apro­base cererea de repatriere.

Bălcescu a rămas în posteritate cu imaginea unui revoluţionar romantic şi devotat până la sacrificiu cauzei naţionale româneşti şi modernizării sociale a Principatelor Române. Dar, totodată, şi cu ima­ginea unui deschizător de drumuri, ca întemeietor al istoriografiei române mo­-derne, prin lucrările Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Prinţipa­-tului Valahiei şi până acum (1844), Des­pre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri (1846), Question économique des Principautés Danubiennes (1850, Paris) şi, mai ales, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul (1846-1852, neterminată).

Moartea sa timpurie poate explica, într-o oarecare măsură, după cum observă un cercetător (Dan Falcan), şi tratamentul special care i s-a acordat în timpul regi­mului comunist. El n-a apucat să vadă împlinite ideile sale, să fie apoi politician (senator, ministru, prim-ministru), să colaboreze cu regele Carol I (precum colegii săi de generaţie Ion C. Brătianu sau C.A. Rosetti) şi, deci, “să se compromită”.