“Colegu, mă numesc Ciprian. Îţi las numărul meu de telefon, poate facem naveta împreună.” Am găsit acest bilet, care conţinea şi-un număr de telefon, sub ştergătorul de parbriz de pe stânga al Loganului. Într-o seară, la sfârşitul programului.
În cazul meu, program e mult spus. Încep cândva între 8:50 şi 9:40, fără vreo altă predictibilitate. Adică, în dimineţi în care mă scol la 6:45, pot să ajung la birou la 9:40, în timp ce în dimineţi în care mă scol la 7:45, pot să ajung la 8:50. Iar de plecat, plec când mi se năzare, dar, cel mai probabil, nu mai devreme de 8. Altfel spus, cu mine nu se poate face nicio navetă.
Naveta propusă, am bănuit, era între Ried im Innkreis, orăşelul unde locuiesc mulţi dintre angajaţii companiei unde lucrez, şi Martin im Innkreis, satul la marginea căruia se întind clădirile firmei. Distanţă de 12 km pe care, cel mai probabil, Ciprian o face zilnic, dimineaţa şi seara, cu autobuzul.
Împotriva navetei juca şi amănuntul că Loganul e “pe motorină” şi are un consum de numai 5.5 litri pe suta de kilometri. Altfel spus, stimulentul împărţirii cheltuielilor de transport e, pentru mine, practic nul. Dimpotrivă, pentru navetă militau dezideratul păstrării curăţeniei planetei, la care subscriu, şi ideea de a fi cumsecade cu un conaţional întâlnit pe tărâmuri străine, care îţi solicită ajutorul.
La două zile după primirea biletului, am plecat într-o vacanţă de o săptămână. De la întoarcere, a mai trecut o săptămână. Acum am constatat că am rătăcit biletul. Ciprian mă consideră, desigur, neserios.
Sigur, m-am gândit şi la familiarul “colegu’”, adresat cuiva pe care nu l-ai văzut vreodată la faţă. Aplombul lui Ciprian l-am pus în legătură cu starea cam neîngrijită a Loganului. L-a prins puţin rugina, pe la pragurile din faţă. Are o scrijelitură deasupra roţii de pe stânga-faţă. Şi are ţeava de eşapament lovită şi deplasată de la locul ei, deşi a fost reparată, pentru exact acelaşi defect, în service, la Bucureşti. Că merge foarte bine nu se vede.
***
Conform mai multor note din “Caiete II, 1966-1968” (Humanitas, 2010, trad. E. Marcu şi V. Russo), în acei ani de aşa-numită “relativă deschidere” a comunismului românesc, Cioran se simţea hăituit de compatrioţii (din nou) apţi să călătorească la Paris. Iată una cât se poate de explicită: “Vizite, vizite. Sunt desfiinţat, vampirizat. Ar trebui să renunţ la telefon sau să plec din Paris. Compatrioţii mă trag îndărăt, mă duc înapoi către origini, către toate lucrurile cărora le-am întors mereu spatele.> (p. 221).
Iar citeşti Cioran ? m-a compătimit Cristina, când, prin nu ştiu ce asociere de gânduri, am ajuns să-i semnalez faptul livresc menţionat. Şi, cu mare plăcere, a rememorat observaţia unui prieten comun, universitar politehnic bărbos de la Braşov, cum că eu n-aş fi băiat rău, dar că mă strică lecturile.
Teoria mea e că în lecturile care mă farmecă îmi regăsesc propriile idei, însă spuse mai bine decât aş putea eu s-o fac. Din acelaşi volum, două note despre scris: “Unul din puţinele lucruri pe care le-am învăţat: să rezist poftei de a publica.” (p. 78). Notă care primeşte imediat un bemol: “Dar un leneş îşi poate face un merit din asta?” Şi: “În literatură, tot ce nu-i crud e plictisitor”. (p. 193).
Dacă aş fi creator de bandă desenată, aş vedea în Cioran un personaj
inepuizabil. În “Caietele” lui se găseşte material pentru un “comic strip” mai coroziv şi mai general uman decât serialul Doonesbury, al americanului Garry Trudeau, centrat pe figura jurnalistului şi scriitorului Hunter S. Thompson (“Fear and Loathing in Las Vegas” etc). Ia gândiţi-vă. Jardin de Luxembourg, cer de vară, lume multă. Personajul Cioran, oprit la o intersecţie de alei, cu privirea fixă şi gândul conţinut într-o bulă: “Idei de sinucidere. Nu ştiu de ce-o mai lungesc în mijlocul acestei gloate”. (p. 43).
