Uriaşul Nicolae Iorga

Nu se poate vorbi despre Nicolae Iorga decât cu un respect care se apropie de umilitate. Personalitatea sa, intrată în legendă, este enormă, domeniile în care s-a manifestat sunt cât se poate de variate, activitatea sa, dinamizată mereu de un entuziasm ardent, este co­ple­şitoare, iar opera imensă pe care a lăsat-o în urmă este cea mai întinsă din cultura noastră şi, totodată, una dintre cele mai vaste din întreaga cultură mondială.

A scris şi a publicat 1.359 de cărţi şi broşuri, circa 13 mii de studii şi articole, aproximativ cinci mii de recenzii şi a fost nu doar un mare savant şi istoric, ci şi critic şi istoric literar, poet, dramaturg, ziarist, enciclopedist, memorialist, profesor universitar, academician.

Dincolo de această polivalenţă (în care e greu de înţeles cum, de exemplu, cercetătorul de documente din arhive şi autorul de sinteze erudite poate coexista, în acelaşi spirit, cu poetul, dramaturgul sau ziaristul angajat trup şi suflet în actua­litate), trebuie notat că a fost tot timpul un personaj-vedetă pe scena politică a timpului său, ca animator al unor mişcări socia­le, ca fondator şi lider de partide politice, ca polemist în publicaţii întemeiate de el, ca deputat, ministru şi prim-ministru.

Câte vieţi strânse în una singură a trăit Nicolae Iorga ? Dacă ar fi posibil să facem un asemenea calcul, probabil că am ajunge la un rezultat uluitor. G. Căli­­nescu l-a comparat pe Nicolae Iorga cu Voltaire, incontestabil unul dintre marile spirite enciclopedice ale culturii franceze şi euro­pene. Opera lui, şi ea imensă, însumea­ză (în ediţia critică şi completă în curs de pu-blicare, cu începere din 1998, de către Fundaţia Voltaire a Universităţii din Oxford) circa 200 de volume. Ultimul ar trebui să apară în 2018. O ediţie critică şi completă consacrată lui Nicolae Iorga ar fi o întreprindere care, respectând ritmul de editare al operei lui Voltaire, s-ar întin­de cel puţin pe durata unui secol.

Nicolae Iorga s-a născut la 17 ianua­rie 1871 la Botoşani, ca fiu al avocatului Nicu Iorga şi al Zulniei (născută Arghiropol). Rămas, împreună cu fratele său mai mic George, orfan de tată în 1876, el dovedeşte o precocitate ieşită din comun. După cum a povestit mai târziu, a învăţat să scrie şi să citească în mod spontan fără ajutorul vreunui abecedar sau manual de lectură, iar la cinci ani nu mai avea nicio dificultate cu limba franceză. La nouă ani, în clasa a patra, numit monitor, ţine de la catedra profesorului, s-ar zice premoni­toriu, prima sa prelegere de istorie adresată colegilor.

De acum încolo până la maturitate, biografiile consemnează ritmul rapid în care Nicolae Iorga reuşeşte să treacă prin toate etapele academice. La 23 de ani este deja doctor al Facultăţii de litere de la Universitatea din Iaşi, diplomat al Şcolii practice de înalte studii din Paris, doctor al Universităţii din Leipzig. În 1894, întors în ţară, obţine prin concurs postul de profesor-suplinitor la catedra de istorie medie a Universităţii din Bucureşti.

Într-un singur an, în 1891, în paralel cu lucrarea de diplomă pentru Şcoala prac­tică de înalte studii din Paris îşi însu­şeşte limbile engleză, olandeză, daneză, suedeză şi norvegiană. Călătoreşte, din 1894, în toată Europa, descoperind în arhi­vele marilor centre culturale europene o cantitate impresionantă de materiale do­-cumentare despre istoria Ţărilor române şi leagă relaţii de prietenie şi colaborare cu numeroşi istorici de prestigiu. În 1895, aşadar la 24 de ani, îl găsim profesor titular al Universităţii din Bucureşti, iar peste doi ani, membru corespondent al Academiei române. Avea deja în urma lui o operă care justificau apelativul “minunea de om”, pe care i-l dăduse A.D. Xenopol încă din 1889. Publicase volume de poezie, de critică literară, de documente, colabora la publicaţii importante ale vre­mii din România şi Franţa. Tot din acest timp datează numeroase articole po­le­mice la adresa unor fruntaşi ai culturii române mai vârstnici, fapt ce i-a atras numeroase animozităţi din partea lor (B.P. Hasdeu, Gri-gore Tocilescu, V.A. Urechia, Dimitrie Sturdza etc.).

Din 1895, Nicolae Iorga a început să se implice şi în viaţa politică, fără să re­nunţe însă nicio clipă la activitatea sa intensă şi fructuoasă de istoric, materializată prin zeci de volume publicate anual.

E de reţinut, din întreaga activitate politică a lui Nicolae Iorga, patriotismul sincer şi convingerea fermă că progresul economic şi cultural al societăţii româneşti nu se putea realiza decât printr-o muncă tot mai susţinută din partea tuturor straturilor sociale. Era o idee cât se poate de naturală la acest om care era o adevă­rată uzină. A colaborat cu politicieni cu o orientare naţionalistă şi chiar xenofobă precum A.C. Cuza sau Octavian Goga – şi el venit în politică din literatura – dar şi cu politicieni cu orientări naţionaliste mode-rate sau liberale, precum Constantin Argetoianu şi Ionel Brătianu.

În timpul Primului Război Mondial a susţinut cu energie intrarea în război ală­turi de ţările Antantei, iar după război a fost unul dintre politicienii cei mai vizibili de pe scena românească, ca deputat, mi-nistru şi chiar, o perioadă scurtă (19 apri­lie 1931-6 iunie 1932), prim-ministru.

Numele lui a fost legat de asemenea de două publicaţii foarte importante pentru viaţa politică şi culturală românească. Mai întâi revista Sămănătorul, pe care a condus-o între 1903 şi 1906 şi care a creat în literatura română de la începutul secolului trecut un curent literar tradiţiona-list – sămănătorismul – şi, în al doilea rând, Neamul românesc, revistă bi­săptămânală fondată de el însuşi, care a apărut între 1907 şi 1940, când a fost interzisă de Horia Sima, liderul Gărzii de fier, asociat temporar la putere cu Ion Antonescu.

Cum scena politică românească din deceniile trei şi patru – ca de altfel şi o mare parte a scenei politice europene – era dominată de formaţiuni politice de extrema dreaptă, Nicolae Iorga a ales să sprijine autoritarismul regelui Carol al II-lea care a desfiinţat toate partidele poli­tice, înlocuindu-le cu un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale.

Opţiunea sa l-a plasat într-un conflict ireductibil cu Garda-de Fier, mai ales după asasinarea, la ordinul regelui, a liderului ei, Corneliu Zelea Codreanu, în 1938. Culisele politice ale acelor vremi tulburi sunt mult prea complexe pentru a putea fi evocate în limitele articolului nostru, dar posteritatea a reţinut ca o tra­gedie a culturii române uciderea lui Nicolae Iorga în după-amiaza zilei de 27 no­iem­brie 1940.

Fusese ridicat din locuinţa temporară de la Sinaia, unde lucra la monumentala sa Istorie a românilor, de un grup de patru legionari sub pretextul că trebuie să i se ia un interogatoriu la Bucureşti. A fost suit într-o maşină; a doua zi, trupul lui a fost găsit ciuruit de gloanţe la marginea şoselei dintre Ploieşti şi comuna Strejnicu.

În semn de omagiu îndurerat, la aflarea cumplitei veşti, 47 de universităţi din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Au rămas de la el opere fundamentale precum: Studii şi documente privind istoria românilor (25 de volume), Istoria imperiului otoman (5 volume, în limba germană), Istoria Românilor (10 volume), Istoria literaturii româneşti (3 volume), Istoria literaturilor romanice (3 volume), Istoria lui Mihai Viteazul (2 volume) etc.