Reformatorul Spiru Haret

Spiru Haret este, examinând activitatea sa de reformator al învăţământului, un tip de personalitate unică de care Ro­mânia ar fi avut o mare şi stringentă ne­vo­ie în perioada de tranziţie post-comu­nis­­tă. Şi, de fapt, unicitatea sa rămâne intactă chiar dacă-l comparăm cu perioada interbelică ori, mai mult, cu peri­oada comunistă.

Niciunul dintre miniştrii învăţă­mân­­tului care i-au urmat nu a avut o contribu­ţie mai în­sem­nată la moderni­zarea învăţământului românesc şi niciunul nu şi-a pus o amprentă atât de apăsată asupra dezvol­tării şi profilului lui, amprentă care s-a transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre. Aşa încât, după nume­roa­se avataruri, datorate regimurilor poli­tice care s-au succedat, după nenumărate reforme, mai mult sau mai puţin avortate, mai mult sau mai puţin raţionale, mai mult sau mai puţin folositoare, ceea ce a rămas încă bun şi trainic în învăţămân­tul românesc i se datorează, în cea mai mare măsură, lui Spiru Haret.

S-a născut la 15 februarie 1851 la Iaşi, într-o familie cu mijloace materiale modeste. Era primul dintre cei cinci copii ai comisului Costache Haret şi al Smarandei Haret, dar tatăl nu s-a semnat nicioda­tă cu măruntul său titlu boieresc. A înce­put să înveţe carte în casa părintească, apoi a urmat şcoala primară la Dorohoi, oraş unde Costache Haret a lucrat între 1858 şi 1859 ca asesor la tribunalul local. S-a întors la Iaşi cu familia, în 1860, unde a terminat şcoala primară. A continuat studiile la Bucureşti, din 1862, când îl găsim ca bursier la Colegiul Sf. Sava.

Spiru Haret a manifestat încă din adolescenţă aptitudini excepţionale pentru matematică. Era încă elev în colegiu când a publicat două manuale, unul de algebră şi un altul de trigonometrie. Din 1869 este student la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi, în anul al doi­lea, în 1870, devine profesor de matematică la Seminarul Nifon din Bucureşti. Dar renunţă repede la această incipentă carieră didactică spre a-şi continua studiile universitare. Îşi ia licenţa în 1874 în fizică şi matematică. În acelaşi an, câştigă un concurs de burse organizat de ministrul învăţământului de atunci, Titu Maiorescu, şi pleacă să-şi aprofundeze studiile în Franţa, la Sorbona. În 1875, obţine o diplomă în matematică, în 1876 o alta în fizică, iar în 1878 îşi ia doctoratul cu un subiect de mecanică: Sur l’invariabilité des grandes axes des orbites planétaires (Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare).

Două lucruri sunt remarcabile în le­gătură cu doctoratul lui Spiru Haret, dincolo de valoarea ştiinţifică a tezei sale, publicată în volumul al XVIII-lea al Analelor Observatorului din Paris şi aprofundată de celebrul matematician francez Henri Poincaré, în cunoscuta sa teorie a haosului: mai întâi, că Spiru Haret a fost primul român care a obţinut un doctorat în Franţa, la Paris şi, în al doilea rând, că acest doctorat i-a deschis porţile către o carieră universitară în Franţa. Dar, invitat să predea la Universitatea din Grenoble, Spiru Haret a preferat totuşi să se întoarcă în ţară. În acelaşi an, 1878, a fost numit profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, la catedra de mate­-matică şi fizică, în cadrul căreia a predat mecanica newtoniană. Din 1882, a predat şi geometria analitică la Şcoala de Drumuri şi Poduri din Bucureşti.

În paralel cu cariera sa universitară – care a durat până în 1910 – Spiru Haret a început să fie tot mai activ în administra­ţia învăţământului. A devenit inspector general al şcolilor în 1883, apoi secretar general la Mi­nisterul Învăţământului din 1885 şi, în cele din urmă, din 1897 până în 1910, cu unele întreruperi, ministru al învăţământului, sub trei guvernări liberale (1897-1899, 1901-1904 şi 1907-1910).

În 1910 a mai publicat o lucrare ştiin­ţi­fică, de pionie­rat, La Méca­nique sociale (Mecanica socială) unde, printre primii, utilizează mate­matica pentru explica­rea com­portamentelor sociale.

Moare la 17 decembrie 1912, într-o epocă în care România se afla în competiţie cu alte ţări balcanice (Bulgaria, Serbia, Grecia) pentru statutul de putere regională dominantă.

În 1976, cu ocazia celebrării a 125 de ani de la naşterea lui, în semn de oma­giu, un crater de pe lună a primit numele Haret.

Spiru Haret putea să-şi continue activitatea de cercetare după obţinerea doctoratului, dar el a ales să se consacre problemelor practice ale învăţă­mântului românesc, ca profesor, şi apoi ca demnitar politic.

Spiru Haret a reorganizat şi moder­-nizat întreg învăţământul românesc, de la cel preşcolar până la cel universitar, urmă­rind, cu succes, realizarea a trei obiective fundamentale: mărirea reţelei şcolare, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale pedagogilor şi dezvoltarea competenţelor şi conştiinţei lor profesionale. În timpul ministeriatelor sale s-au construit 1.980 de şcoli şi s-au creat 1.700 de posturi de învăţători, cea mai mare parte dintre ele în mediul rural. Procentajul ştiutorilor de carte a crescut de la 22% la 39% .

Tot în timpul lui s-au înfiinţat grădi­niţele. Numărul acestora, comparat cu situaţia de astăzi, nu era mare, dar trebuie să ţinem seama de condiţiile economice şi sociale ale timpului. Atenţia pe care mi­-nistrul învăţământului o acorda satelor este marcată de faptul că 125 din cele 138 de grădiniţe se aflau, în 1909, în mediul rural.

A reorganizat şi editarea manualelor şcolare şi distribuirea gratuită a circa 30 de mii de exemplare la copiii din familiile sărace. În paralel, pentru a favoriza perfec­ţionarea personalului didactic, a înfiinţat colecţia Biblioteca pedagogică, în care au fost publicate numeroase traduceri din literatura pedagogică străină.

De asemenea, a reorganizat şcolile normale, a introdus certificatul de absol­vire (bacalaureatul) şi ocuparea posturilor didactice prin concurs. A inserat în programele şcolilor normale lu­crările practice agricole, tinând seama că majoritatea absolvenţilor urma să predea în mediul rural.

În timpul celui de-al doilea ministeriat al lui Spiru Haret s-au înfiinţat Şcoa­la Superioară de Arhitectură şi comisia Monumentelor Istorice.

În ceea ce priveşte condiţiile de via­ţă ale pedagogilor, Spiru Haret a creat premisele ca aceştia să atingă o prosperitate care să le asigure nu doar un nivel de trai superior, dar şi un prestigiu crescut în rândul sătenilor. Le-a pus la dispoziţie accesul la credite pentru a-şi consolida gospodăriile şi, de asemenea, printr-o lege propusă de el, le-a asigurat dreptul de a cumpăra pământ şi de a deveni astfel autonomi şi, totodată, modele sociale şi culturale pentru cei din jurul lor, în mediul rural.

Ministrul călătorea mult în toată ţara, participa la toate congresele învăţă­torilor (organizate anual cu începere din 1900) notându-şi orice idee care putea îmbunătăţi starea învăţământului, întreţinea o corespondenţă imen­să cu toţi dascălii doritori să-i scrie despre proble­me­le lor – personale sau profesionale. I se spunea “omul şcolii” şi posteritatea recu­noscătoare i-a imortalizat memoria prin numeroase instituţii şcolare care i-au preluat numele.