Ro-Montréal, o sută de ani

Junalul european își suspendă, deocamdată, apa­ri­ția, din lipsă de reporter pe terenul presupus de titlul rubricii. Gândurile de mai jos reflectă o tentativă a autorului de reimersie în atmosfera comunității noastre, a românilor de la Montréal. Dacă e timp, dacă evenimen­te, fapte, luări de poziție, zvonuri, cărți stimulante semnate de autori ai comunității vin la intercepție, vom ține tirul în aceeași direcție. Dacă nu, nu. Noua rubrică e largă.

***

Comunitatea română din Québec a împlinit, în 2014, o sută de ani. Actul ei de naștere este considerat momentul în care autoritățile provinciei Québec au aprobat înființarea unei biserici ortodoxe românești, la Montréal. Este vorba de biserica Buna Vestire.

Eu m-am alăturat acestei comunități acum 20 de ani. Prin această schimbare, una majoră pe plan personal, am ieșit eu în câștig, ori în pierdere ? Dar cei veniți cu mine, adică nevasta mea și fiul nostru ? Dar cei rămași în țară, adică mama mea, părinții nevestei, rude­le, prietenii de-atunci? Pe un plan mai general, dar Ro­mânia ? Dar Ca­nada ? Dar restul lumii ? Au câștigat rușii sau americanii în urma deciziei mele de acum 20 de ani? Dar cățelul meu Sake, născut în Québec și aflat acum, datorită mie, asemenea poetului roman Ovidius cândva, în exil la Tomis ? Pardon, la Constanța.

Nu simt că am ajuns la ora bilanțului, așa că trec mai departe. Față de românii veniți în Québec în urmă cu o sută de ani, răspundem eu și cei veniți odată cu mine altfel acestor întrebări ? Un sfat de emigrant vechi către unul recent, cu logica la vedere, suna cam așa: Dacă vrei să-ți crești șansele de reușită în Canada, limi­tează, ori chiar rupe legăturile cu țara mamă. Mai este el valabil astăzi ? Reversul, păstrarea legăturilor cu țara, are efecte vizibile, nu ultimul dintre ele fiind amprenta apăsată a diasporei asupra vieții politice din România.

Am ajuns să cred că orice om are nevoie să experimenteze traiul în diaspora. Câțiva ani de viață în străi­nătate asigurați fiecărui român ar accelera procesul de democratizare din România. Românii din afa­ră sunt mai puțin toleranți față de corupție. Nu-l aprecia­ză pe prima­rul care “e drept că fură, dar face ceva și pentru oamenii localității”. Nu se lasă fermecați de mito­cănia ștren­gă­rească a animatorilor TV care mint și insultă cu zâmbetul pe buze. Sunt mai încrezători în șansa lor de a-și croi un drum în viață prin muncă, în primul rând. Însă, după cât de activă se arată în ultima vreme DNA (Direcția Națională Anticorupție) în România, procesul de schimbare în bine pare de neoprit, așa că s-ar putea să mă înșel. În câțiva ani, s-ar putea ca românii să nu-și mai dorească o a doua cetățenie, ca măsură de protecție în fața lăcustelor din parlament, din primării, din comisii și comitete de simulat construcția de autostrăzi și de retrocedat pe șest păduri. S-ar putea ca mulți dintre ei să se declare mândri și protejați de cetățenia dobândită prin naștere.

În 20 de ani, am văzut această comunitate a ro­mâ­nilor din Québec dublându-și numărul de membri, cel puțin. În paralel, am văzut destui făcând cale întoarsă, spre România, ori spre Europa. În fine, i-am văzut pe câțiva, piese grele ale comunității, părăsindu-ne fără pu­tin­ță de păstrat legătura. Mă gândesc acum la preotul Petre Popescu, de la biserica Buna Vestire, la medicul Jean |ăranu, președinte și cofondator al ARC (Asociația română din Canada), la doamna Monica Mateesco Matte, militanta pentru drepturile civile în Canada, la doamna preoteasă Zoe Vasiliu, organizatoare a corului bisericii Sf. Nicolae și scriitoare, la Simcha Leibovich, proprietar al magazinului alimentar Simcha, de pe bulevardul Saint-Laurent. Am apucat să-i văd, să am onoarea să schimb câteva vorbe cu domniile lor, ori să le provoc câte-o reacție care mi-a fost adusă la cunoștință.

Pentru că, ase­menea multora, simt că și eu sunt Charlie, pentru că, în aceste zile, o știre repetată obsesiv de media din Statele Unite este prinderea unui jurnalist TV cu minciuni (Brian Williams, de la NBC News), vin cu o explicație din care să rezulte că preotul Petre Popescu a luat act de prezența mea la Montréal.

În ianuarie 1998, cartea mea de proze scurte “La umbra unui enciclopedist”, abia apărută la Craiova, a fost difuzată cu frenezie printre acei membri ai comunității care țineau aproape de asociațiile, bisericile și publicațiile ei. Amănuntul care o făcea dorită nu era notorietatea autorului, ci faima gri a celui care fusese, în mod evident, model pentru eroul prozei principale și omonime a volumului. E vorba de directorul celei mai vizibile publicații românești din acei ani, din redacția căreia făcusem parte, ca salariat cu plata subvenționată de guvernul quebechez, în primele 6 luni care au urmat venirii mele la Montréal. Agentul cel mai eficient al difuzării era un poet cunoscut atunci cu supranumele de Poetul și devenit acum (poate-i o simplă impresie, pentru care voi plăti), mai puțin vizibil. Și el model pentru un alt personaj cu greutate al aceleiași proze, unul foarte colorat. Câteva luni mai târziu, Poetul mi-a comunicat reacția preotului Petre Popescu la lectura cărții mele. Ori, poate, doar la zvonurile despre ea. Rea­cția e următoarea: “N-a făcut bine. I-a dat o pâine.” Re­plica avea o aromă biblică. M-a amuzat, n-am uitat.