Pe 14 februarie serbăm dragostea iar între 1 şi 8 martie, serbăm femeia şi discutăm despre problemele ei într-o lume dominată încă de bărbaţi. Partea proastă este că după ce 8 martie a trecut, trecem şi noi mai departe.
8 martie este, la orgini, o sărbătoare comunistă impusă după revoluţia din octombrie de către Lenin. Sovieticii au intitulat-o chiar Ziua internaţională a femeii deşi o serbau doar ei. Apoi ziua a fost impusă şi în restul ţărilor din lagărul socialist şi preluată cu drag de către alte ţări comuniste din lume. Discuţiile pentru o zi a femeii au fost iniţiate de Partidul Socialist din America (da, a existat şi aşa ceva) şi apoi de Internaţionala socialistă. Prima zi “internaţională” a femeii a fost serbată pe 8 martie 1921, la Moscova.
Sărbătoarea a fost gândită ca o formă de protest împotriva discriminării femeilor. Cum în socialism toată lumea era egală în drepturi (sarcasmul îl adăugaţi dumneavoastră) sărbătoarea a devenit ceea ce ştim cu toţii din România: o combinaţie de Valentine Day şi de ziua mamei. Femeile erau copleşite cu flori pentru că alte cadouri sau ieşiri la restaurant nu prea erau posibile într-o ţară socialistă.
Occidentul a recuperat această zi abia în 1977 când ONU a decretat Ziua naţiunilor unite pentru drepturile femeii şi pacea internaţională. Tot de atunci, occidentul a recuperat şi caracterul militant al acestei sărbători. Dar este un fapt că această sărbătoare rămâne în cele mai multe ţări occidentale una marginală, poate şi din cauza confiscării acestei zile de către mişcări mai mult sau mai puţin radicale de stânga.
Dar problemele femeilor sunt reale. Canada are un parlament din 1867. Femeile au început, timid, să primească dreptul să voteze din 1917. Quebec-ul a acordat femeilor dreptul de vot abia în 1940, fiind ultima dintre provinciile canadiene care a făcut acest lucru. La peste 70 de ani de istorie parlamentară. În România, femeile au primit dreptul de vot în 1938.
De atunci femeile au progresat, dar încă sunt multe lucruri de rezolvat.
Primul dintre ele este inechitatea salarială. În Canada, studiile arată că femeile câştigă cu cel puţin 20% mai puţin decât bărbaţii.
Din 10 angajaţi la timp parţial, şapte sunt femei.
Dacă luăm angajaţii cu salariul minim pe economie, 60% dintre ei sunt femei. O femeie care are copii, câştigă cu 12% mai puţin decât una care nu are copii.
Dacă ne uităm la statisticile din Uniunea Europeană, femeile câştigă în medie cu 16% mai puţin decât bărbaţii. România are indicatori mai buni decât media din UE şi cu mult mai buni decât media canadiană. Ecartul de salarizare între femei şi bărbaţi era de 9.7% în România, la nivelul anului 2014.
Urmează apoi problema violenţei domestice. Fără a fi singura soluţie, dacă femeile ar fi plătite egal cu bărbaţi, multe dintre ele nu ar mai fi forţate să revină alături de partenerul care le-a agresat. Resursele oferite acestora nu sunt suficiente. E nevoie de un auto-control mai mare pentru a elimina impostoarele care profită de sistem şi care pot crea imaginea că aceste probleme sunt inventate.
Am impresia că mişcarea feministă este deconectată de femeia de azi şi asta nu ajută nici mişcarea, nici femeile. Lucrurile sunt albe sau negre doar în manualul de logică. În viaţă intervin nuanţele, concept cu care feminismul nu pare să ştie să lucreze.
Şi, nu în ultimul rând, problemele femeilor nu se pot rezolva fără ajutorul bărbaţilor. Pentru că ei sunt încă majoritari la capitolul decidenţi. Şi soluţia nu este “vrem reprezentare de 50%-50% la nivel de management”. E aberant, competenţa e cea care trebuie să primeze. Când femeile sunt mai bune, au dreptul să ocupe 75% din posturile de conducere. Şi invers. Soluţia este sensibilizarea bărbaţilor cu privire la problemele femeilor şi oprirea campaniilor fals feministe în care bărbaţii sunt tot ce mai rău pe lume. Fără un parteneriat, femeile vor continua să fie discriminate ani buni de acum încolo.
