Ochiul care plânge, ochiul care râde. Interviu cu actorul şi regizorul Florin Piersic Jr

Citește și

Simona Plopeanu
Simona Plopeanu are studii romanesti în Litere, finalizate printr-un doctorat în literatura, si studii în jurnalism la Université de Montréal. În Romania, ziarist de tele­vi­­ziune (redactor, reporter, realizator). La Montréal, jurnalist la Pagini Romanesti (chiar si director, cativa ani buni). În prezent, recherchiste pentru diverse proiecte media si, desi­gur, colaborator la Pagini. Are sot, copil si pisica.

Florin Piersic Jr în Freak Show.  (c) Moxx Photography (www.moxx.ca)
Florin Piersic Jr în Freak Show.
(c) Moxx Photography (www.moxx.ca)

N-aş şti să spun exact prin ce m-a surprins Florin Piersic Jr. Poate prin faptul că, spre deosebire de celebrul său tată, e parcimonios în răspusuri. Poate pentru că pare decis să-şi asume o vârstă pe care n-o are, într-o lume în care fiecare se străduieşte să pară mai tânăr. Pentru că se declară antivedetă şi o dă pe glumă când îl întrebi de “sex-simbol”. Pentru că în toate acestea e sincer. Şi, mai ales, pentru că singura preocupare a sa, ca actor, este să ne ia cu el şi să ne ducă departe.

- Publicitate -

Simona Plopeanu: În urmă cu 20 şi ceva de ani, ai avut o încercare de a rămâne în Statele Unite. Ai petrecut trei luni la New York, ai lucrat într-un restaurant. Ce a fost cu experienţa aceasta?

Florin Piersic Jr.: Eram foarte tânăr şi visător şi credeam că o să reuşesc să fac ceva în sistemul de acolo. Şi chiar voiam s-o iau de la zero. Dar n-am re-zistat presiunii. E o altă lume. Eram deja probabil prea bătrân. La 25 de ani, era prea târziu. A fost foarte greu să mă adaptez. Am funcţionat vreo trei luni ca un robot, am lucrat. Nu e o istorie lungă. Dar face parte din experienţa mea personală, e OK.

De ce Statele Unite?

- Publicitate -

Pentru că exista magia Hollywood-ului şi speranţa că aş putea face ceva acolo. Bineînţeles că era o prostie. Pentru că, dacă nu eşti cetăţean american, trebuie să stai foarte mult timp ca să fii integrat în sistem. Şi ştii foarte bine că acolo 99% dintre actori sunt chelneri. Am aflat şi eu că e un parcurs normal şi că toţi cei pe care îi vedem în film astăzi au avut la un moment dat genul ăsta de experienţe, au spălat vase sau au lucrat la o benzinărie… Nu e un episod la care să mă gândesc încontinuu. S-a întâmplat foarte demult. Dar m-a ajutat în experienţă, a fost o mică armată.

De atunci nu ai mai avut altă tentativă?

Nu, n-am avut. Au apărut însă regizori americani sau străini care au venit în România să facă filme. Am mers la castinguri, am luat unele castinguri şi am avut ocazia să lucrez cu Coppola sau Schumacher sau alţii, nume mai puţin cunoscute, dar experienţe interesante. Ce mă bucură e – dacă mă regăsesc într-un film chiar şi un minut sau treizeci de secunde – să zic că n-a fost degeaba şi că secvenţa aia cumva rămâne şi e valabilă.

Care este relatia ta cu timpul? Spuneai că după terminarea facultăţii ai pierdut timpul…

Acum m-am mai linistit. Au fost câţiva ani în care am avut dorinţa să recuperez timpul pierdut. Dar fiecare proiect are timpul lui şi unele ies destul de repede, altele se mişcă mai greu. Am avut recent un spectacol la teatrul Nottara, Vestul singuratic, joc în el, dar în regia altcuiva. Este prima oară când joc în regia altcuiva după 15 ani în care am jucat doar în regia mea. Deci lucruriles-au mişcat foarte repede în cazul de faţă.

Există alte proiecte personale care pot să ia ani de zile, că e vorba de scris sau de pus pe picioare un spectacol. Am un spectacol care se numeşte Tom şi Jerry, la Teatrul Metropolis şi care a fost lăsat la copt în sertar 12 ani. Şi în loc să joc Jerry, am schimbat categoria de vârstă şi am ajuns să joc Tom. Mai sunt câteva proiecte pe care nu le-am abandonat.

Nimic despre dragoste?

Nimic despre dragoste face parte dintre ele. Dar nu ştiu în momentul ăsta dacă o să-l duc până la capat. Pentru că a fost lăsat deoparte şi poate că mai are încă nevoie de nişte ani şi de nişte decizii ale mele, dacă să fac numai regie, pentru că sunt deja puţin cam bătrân ca să joc în el. Nimic despre dragoste e un proiect pe care nu ştiu dacă o să-l duc până la capăt, dar e normal că rămâne undeva – fiindcă e ceva foarte drag şi ceva în care cred foarte tare – rămâne ca un fel de loc dureros. Şi pentru un om care face meseria mea, poate să fie echivalentul unui eşec.

Eşecurile fac parte din viaţă.

Da, normal. Şi e bine să apară şi momentul în care spui “nu are rost să mă lupt cu morile de vânt, proiectul ăsta nu vrea să iasă. Show Must Go On. Fac altceva.”

Şi s-au întâmplat destule lucruri bune în ultima vreme, iar poate cel mai bun e Freak Show. Nu e o reeditare a spectacolului Sex, Drugs, Rock and Roll, e cu totul altceva, la doisprezece ani distanţă. M-am schimbat, m-am mai maturizat şi în acelaşi timp am ajuns la judecata aia care-mi spune clar că învăţ cu fiecare spectacol. Oricum învăţ la fiecare spectacol. Dar la Freak Show, fiind singur pe scenă, e cu atât mai mult o şcoală, fiindcă n-am niciodată posibi­litatea să mă sprijin într-un partener.

S-a spus despre primul tău one-man show că a deschis calea teatrului independent in România.

Eu nu am voie să comentez. S-au spus multe despre el. În primul rând, a şocat, să zicem, pentru că a fost premiat (premiul UNITER pentru cel mai bun actor – n.r.). Un spectacol din underground, un spectacol care se juca într-un bar, a ajuns să primească recunoaşterea într-un cadru superoficial, în care erau băgate în seamă doar spectacole de teatru cu fast, producţii serioase şi aşa mai departe. Iar în momentul următor acelui premiu lumea a devenit foarte curioasă să vadă spectacolul. Am făcut şi nişte turnee în ţară. Practic trei ani, cât l-am jucat, a fost o experienţă foarte importantă pentru mine.

Acum a sosit timpul să repeţi experienţa cu Freak Show.

E altceva. Ca structură seamănă, dar ca şi conţinut e diferit şi în primul rând e materialul meu. Sex, Drugs, Rock and Roll era un spectacol manifest, aşa îl vedeam. Evident că e şi mult entertainment acolo şi multă comedie.

Şi aici, în Freak Show, există aceeaşi construcţie care se bazează pe faptul că spectatorul nu vine să vadă o dramă declarată, vine să se simtă bine. Şi din când în când să-şi ia o găleată cu apă rece în cap. Depinde de spectator, interpretarea e diferită la fiecare om. Şi atunci ce e interesant e că se pot întâlni doi spectatori în aceeaşi sală de teatru, unul să aibă lacrimi în ochi şi altul să râdă în hohote, în acelaşi timp. Ciudat, dar face parte din meserie. Şi din percepţia pe care oamenii o au şi care e diferită despre acelaşi lucru care se întâmplă sub ochii lor.

Îmi amintesc că vorbeai, într-un interviu, de sadism ca de o marcă înregistrată.

Poate că sadism e un cuvânt prea dur. Poate că era bine să folosesc ghili­mele. Nu-mi plac ghilimelele. Rămânem la cuvântul ăsta, ca metaforă. Până la urmă mă interesează să mă joc cu sen­zaţii şi să mă joc cu mintea spectactorului. Evident, primul pas este să fac conexiunea, să ajung la el şi să-l iau cu mine. Să-l fac atent, să urmărească nişte poveşti. Iar după aia ajung în punctul ăla în care efectiv fac ce vreau cu el. Se în­tâm­plă rar, dar sunt destule spectacole care mi-au confirmat că a fost bine. |ine foarte mult de energia pu­blicului şi de felul în care pot să mă leg cu publicul.

Pe lângă activitatea din teatru, eşti autor de proză. Ce te-a făcut să te îndrepţi spre scris?

A fost un pas normal, pentru că am tradus multe piese, am tradus şi un ro­man. Şi am înţeles la un moment dat că traducătorul dezvoltă un fel de paranoia, anume că el a scris textul ăla. Începe să aibă senzaţia că e al lui. Adaptând în limba română texte americane, să zicem, te trezeşti în poziţia de scriitor. Şi de acolo nu mai e decât un pas.

Am început să scriu nişte poveşti şi până la urmă am ajuns să scriu şi romanul Romantic porno. Iar acum am câteva poveşti puse deoaprte, vreo 7-8 şi le sortez cu multă atenţie, nu-s deloc indulgent şi sper ca la un moment dat, peste câţiva ani să am un alt volum de povestiri. M-a ajutat mult o colaborare cu revista Unica: timp de 3 ani jumate am scris la ei, în fiecare lună, o poveste. Şi mi-au dat libertatea să scriu ce vreau eu, iar ţinta mea a fost ca, de exemplu, povestea să nu fie valabilă doar în momentul publicării. Sunt poveşti cu oameni, valabile în orice moment.

Căutând date despre activitatea ta, am găsit mai mult informaţii despre unde ieşi seara în oraş şi cu cine… Cum e relaţia ta cu presa din Româ­nia?

Pentru mine aia e presă de tabloid şi nu mă interesează. Probabil că peste tot funcţionează la fel, dar încerc să mă ţin deoparte de lucrurile astea. Poate din cauza asta mă întâlnesc foarte rar cu cineva din presă. Din când în când – când am de comunicat un lucru – încerc să-mi aleg oamenii, jurnaliştii cu care pot să leg o punte. Şi aşa iese o dată pe an sau o dată la şase luni un material care să mă reprezinte şi care să atragă atenţia atenţia exact publicului care mă interesează pe mine.

Despre tatăl tău spuneai că este un adevărat personaj. Nu te-a tentat să devii şi tu un personaj?

Sunt mulţi cei care consideră că sunt un personaj. Sunt mulţi cei care au senzaţia că joc un rol în viaţa de toate zilele şi mulţi cei pentru care normalitatea mea e o profundă anormalitate. Dar nu am un răspuns corect la întrebarea asta. E vorba de personalitate, de ima-gine, n-am idee.

Care sunt lucrurile cu adevărat importante acum pentru tine?

Fac parte din viaţa personală. Copilul meu, femeia de lângă mine. Iar profesional nu cred că mă implic în vreun proiect care să nu fie important. De fapt, cred că asta am câştigat, apropo de independenţă: nu joc într-un spectacol care să nu-mi placă, nu joc într-un film care să nu mă intereseze.

Fără compromisuri.

Compromisuri facem, nu le putem evita, dar putem să reducem numărul lor.

- Publicitate -
- Publicitate -
On continue de se protéger!

Ultimele articole

Numărul locurilor în Parlamentul canadian va crește la 342

Elections Canada a anunțat azi că numărul de locuri în Parlamentul canadian va crește de la 338 la 342,...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -