Dilema prizonierilor

Paul Watzlawick, într-o carte scrisă acum patruzeci de ani, How real is real? Communication. Disinformation. Confusion (Random House 1976) vorbește despre un joc ”dilema prizonierilor”.

Jocul acesta ilustrează modul în care cooperarea dintre doi parteneri este compromisă când ei nu pot comunica și dificultatea de a lua o hotărâre bună când încrederea reciprocă este fragilă.

Dilema prizonierilor a fost enunțată în 1950 de canadianul Albert W. Tucker, profesor de matematică la Universitatea din Princeton și ea pornește de la o situație imaginară ale cărei implicații teoretice sunt suficient de pertinente pentru a caracteriza numeroase realități sociale. Nu s-a schimbat nimic între timp care s-o facă inactuală și de fapt nici nu are ce să se schimbe fiindcă dilema prizonierilor descrie o situație de comunicare la fel de general umană ca, de exemplu, cea privitoare la profesor (mentor, pedagog, maestru) și elev (discipol, învățăcel, ucenic).

Dilema prizonierilor postuleaxă existența a doi suspecți reținuți de poliție pentru a fi comis înarmați un jaf. Nu există însă probe evidente pentru a-i acuza și magistratul care coordonează ancheta îi convoacă împreună și le expune situația în care se află. Dacă nu-și mărturisesc fapta, vor fi acuzați doar pentru port ilegal de armă și, în consecință, condamnați la șase luni închisoare. Dacă mărturisesc amîndoi, vor primi un verdict de culpabilitate și detenția va crește până la doi ani. În schimb, dacă doar unul din ei mărturisește, va fi luată în considerare colaborarea sa la finalizarea anchetei și el va fi achitat. Dar partenerul lui va fi condamnat la douăzeci de ani închisoare.

Apoi cei doi suspecți sunt închiși separat fiecare într-o celulă, fără să li se permită să comunice între ei.

Și atunci pentru amândoi începe dilema. Cum să procedeze ca să fie cât mai avantajos? Dacă ar fi comunicat, ar fi putut alege soluția cea mai rațională, să nu mărturisească nimic. Dar necomunicând, nu pot colabora să facă o depoziție identică de negare a faptei și din cauza asta amândoi se tem unul de altul. Fiecare se întreabă dacă celălalt nu va mărturisi spre a avea șansa de a fi achitat în detrimentul lui.

Soluția lor va fi, după toate probabilitățile una de compromis. Neputând avea încredere totală unul într-altul nu vor fi capabili să obțină o condamnare minimă, dar datorită prudenței vor evita condamnarea maximă.

Dilema aceasta, – și tot Paul Watzlawick o spune exemplificând cu evenimente din timpul lui,- este cu totul operațională în viața cotidiană, în relațiile de familie și, mai departe de ele, în viața politică.

Astfel, într-un cuplu conjugal dizarmonic și conflictual, fiecare dintre soți poate acționa pe ascuns contra intereselor cuplului în ansamblu, doar pentru satisfacția personală, pornind de la ideea că desigur și partenerul sau partenera lui face la fel. Loialitatea i se va părea un comportament care-l face pierzător pe toate planurile: afectiv, social, material.

Aceeași situație dilematică poate apărea între frați, între prieteni sau între colegii de serviciu atunci când, de exemplu, este în joc o promovare de care numai o singură persoană poate beneficia.

Dar nu întâlnim oare dilema prizonierilor și în politica internațională?

În timpul rîzboiului rece, deși toată lumea era dornică de pace din pricina marilor dezastre ale războiului abia încheiat, între America și Europa occidentală pe de o parte și URSS, pe de alta, a început o cursă a înarmărilor dezlănțuită din pricina lipsei de comunicare și de încredere reciprocă. Luptaseră cot la cot contra Germaniei naziste și a aliaților ei, dar acum, când peste o bună parte a Europei se trăsese Cortina de fier rusească, încrederea reciprocă se dovedea extrem de fragilă și renunțarea la înarmare era perceputa ca un risc imens de a fi victima celuilalt. Războiul rece s-a încheiat când secătuită economic de cursa înarmărilor, Rusia lui Gorbaciov și-a temperat amibițiile geopolitice și și-a restrâns treptat zona de influență.

În zilele noastre dilema prizonierilor este ilustrată de cele două Corei, de nord și de sud. Populația Coreii de nord, izolată de întreaga lume, este îndoctrinată sistematic de regimul comunist aflat la putere să se teamă de agresiunea inevitabilă din partea Coreii de sud, sprijinită de ”imperialismul american”. Reflexul regimului este să devină el însuși foarte agresiv pentru a contracara agresivitatea presupusă a partenerului din sud. Dilema lui imaginară este că are de ales între a dispărea sau a supraviețui prin distrugerea celorlalți. Și la rândul ei, Coreea de sud trăiește în aceeași anxietate. Poate avea încredere în stabilitatea relațiilor pașnice cu un vecin care îi reproșează tot timpul că îl agresează?

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare