Ar trebui să privim mult în urmă ca să descoperim o epocă la fel de tulbure precum cea în care trăim astăzi. Și nu e sigur că am reuși s-o găsim.
O listă, fie ea și foarte sumară, a conflictelor reale sau potențiale care există în lumea contemporană ne poate întări decisiv pesimismul: războiul din Ucraina, războaiele din Africa, conflictele mocnite dar fierbinți sub calotele lor de gheață dintre Coreea de Nord și Coreea de sud, China și Taiwan sau China și India și, ultimul, dar printre cele mai grave, cel brutal din Orientul Mijlociu dintre Israel și mișcarea extremistă palestiniană Hamas, în care se implică și alți actori, foarte importanți din întreaga lume: Statele Unite, Iran, Rusia, lumea arabă și, insidios, China.
În toate conflictele acestea se ascunde un potențial de distrugere universală, de neimaginat în istoria anterioară pentru că în peisajul geopolitic de astăzi întrepătrunderile sunt atât de strânse încât oricare dintre ele poate degenera într-un război mondial. Ceea ce, știm cu toții, ar fi catastrofal pentru civilizația umană.
După un an și jumătate în care atenția lumii a fost solicitată mai ales de conflictul declanșat de invazia Rusiei în Ucraina, acum pe prima pagină a marilor cotidiene, pe rețelele sociale și în programele de radio și de televiziune, primul loc îl deține conflictul israelo-palestinian. E un conflict devenit în momentul acesta ireductibil ca întâlnirea a doi oameni care se dușmănesc pe o punte îngustă deasupra unei mlaștini. Doar unul din ei poate trece mai departe prin împingerea celuilalt în mlaștină. Ce valoare mai au într-o asemenea situație argumentele etice, principiile de justiție, moralizările, invocarea drepturilor istorice etc? Niciunul dintre cei doi nu va accepta, nu va putea fi convins să elibereze calea celuilalt și să se arunce el de pe punte.
Singurul mod de a ieși din această situație, după toate aparențele, insolubilă este desființarea ei. Se vorbește mult de barbaria teroriștilor de la Hamas care au ucis în ultimul lor atac terorist, de mare anvergură, 1400 de israelieni, în majoritate civili, și au luat peste 240 de ostateci, de exacțiunile coloniștilor israelieni față de populația palestiniană, de momentul zero, anul 1948, care prin războiul declanșat de mai multe state arabe contra statului Israel, abia înființat, a inițiat o spirală a violenței niciodată întreruptă cu adevărat până în zilele noastre, despre proiectele și încercările de a stabili o pace durabilă și justă pentru ambele popoare, torpilate însă de extremiștii din ambele tabere, despre interferența altor forțe, statale și non-statale deloc interesate de pace și destindere regională.
Evident, că atrocitățile comise de Hamas în teritoriul israelian sunt odioase pentru toată lumea civilizată și cu atât mai mult pentru pentru memoria și sensibilitatea traumatizate ale unui popor care a fost într-un trecut nu foarte îndepărtat victima unor politici genocidare monstruoase.
La fel de evident este și că dreptul de autoapărare al Israelului care implică neutralizarea definitivă a grupării teroriste Hamas, ascunsă în canale subterane de sute de km săpate în fâșia Gaza, nu acordă și dreptul de a trata populația civilă ca un inamic, Tocmai din cauza asta, în paralel cu evenimentele tragice din Israel, lumea este impresionată și de situația umanitară dezastruoasă a populației palestiniene din fâșia Gaza, bombardată zilnic, forțată să se refugieze în sudul Gazei și în plus, lipsită prin blocadă de apă, alimente, curent electric și combustibili.
Problema este că războiul acesta reprezintă consecința iresponsabilității criminale a Hamasului pentru care propria populație civilă nu reprezintă altceva decât un scut uman. Și, folosită, prin suferințele consecutive conflictului provocat de atacul său terorist, ca o sursă de manipulare psihologică a opiniei publice mondiale.
Căci înainte de a fi victima bombardamentelor și blocadelor israeliene, palestinienii au fost și sunt victimele Hamasului care a instaurat în Fâșia Gaza un regim dictatorial brutal, animat de un singur obiectiv: distrugerea Israelului. Zecile, sutele de milioane de dolari primiți din partea donatorilor externi au fost folosite nu pentru dezvoltarea economică și socială a populației palestiniene și pentru bunăstarea ei, ci pentru achiziționarea de arme și pentru construirea unor fortărețe sofisticate la zeci de metri sub pământ. Războiul a adus o intensificare a dramei palestiniene de care responsabil este în primul rând Hamas care a înlăturat un partener palestinian credibil cu care se putea negocia, Autoritatea palestiniană.
Din toate aceste motive, perspectivele de pace în Orientul Mijlociu sunt sau par acum din ce în ce mai iluzorii. Ostatecii luați de Hamas și purtați prin subteranele Fâșiei Gaza pot fi în orice clipă victime colaterale ale luptelor cu armata israeliană, bombardamentele acesteia continuă să omoare civili palestinieni, vinovați fără vină și dincolo de toate imaginile apocaliptice ori barbare din Israel și din Fâșia Gaza se intensifică la cote insuportabile ura. O ură reciprocă. Cum să se facă auzit glasul rațiunii în mintea și în spiritul acestor două popoare care se detestă și-și neagă reciproc dreptul de a exista?
Teoria, tot mai mult teorie în prezent, a dreptului palestinienilor de a avea o entitate statală proprie și suverană rămâne o utopie irealizabilă dacă nu se instituie și garanția că va fi un stat normal, dedicat în primul rând progresului social și prosperității populației proprii. Ar trebui poate, în paralel să se promoveze și un alt principiu, valabil în egală măsură și pentru Israel: statele acestea învecinate după decenii de ură, atentate, persecuții și exacțiuni trebuie să fie democratice și pacifice. Căci numai guvernele democratice sunt capabile să rezolve problemele și diferendele dintre ele prin negocieri și colaborări fructuoase, lipsite de agresivitate. Regimurile dictatoriale sau autocratice, oriunde apar, sunt în mod natural programate spre violență și agresiune, spre folosirea forței ori de câte ori se confruntă cu o adversitate, internă sau externă.
În anul 1995, premierul israelian Yitzhac Rabin, cosemnatar împreună cu palestinianul Yasser Arafal al acordurilor de la Oslo din 1993 prin care Israel și OLP se recunoșteau reciproc și stabileau relații diplomatice, a fost asasinat de un student israelian, extremist religios de dreapta. Era un asasinat care, putem observa astăzi cu ușurință, a fracturat societatea israeliană și a deschis poarta extremiștilor palestinieni.
Israelienii și palestinienii au nevoie de lideri care să privească destinele popoarelor lor proiectate în viitor nu tributare doar trecutului lor de confruntare. Lideri democrați în state, obligatoriu democratice.
