Mă duc la Tybee numai în zile de weekend, spre sfârşitul după-amiezii, când încetează canicula. În duminica în care se petrec cele povestite m-am dus singur. Am parcat maşina pe aleea de dinaintea hotelului. Dacă n-aş fi găsit loc, aş fi încercat pe aleea de dincolo, dar programul meu ar fi urmat aceeaşi maximă: plajă după bere, o plăcere. Vorbesc de acel hotel care, după trecerea uraganului Matthew, în octombrie anul trecut, a rămas închis până-n vară, dar al cărui restaurant s-a redeschis mai devreme, prin martie, cu numele schimbat din „Marilyn” în „The Deck”.

Mi-am luat din maşină scaunul pliant şi desaga de pânză, am alimentat parcometrul şi m-am îndreptat spre barul exterior al restaurantului. M-am aşezat cu spatele la terasă, lăsând două locuri goale între mine şi un cuplu cam de vârsta mea, adică exact în floarea vârstei. Cu faţa spre mine şi cu spatele la piscina hotelului stăteau un domn cam de 80 de ani şi doi tineri până-n 30.
Barmanul, ocupat, m-a lăsat să aştept vreo 5 minute înainte de a mi se adresa. I-am cerut o Guinness. În mod previzibil, accentul meu a atras asupra mea privirile celorlalţi clienţi. Domnul în vârstă m-a întrebat imediat de unde sunt. Ca de obicei, aveam de ales între două răspunsuri. Să spun că vin din Canada, cu completarea „de la Montréal”, pentru a-mi justifica accentul. Să spun că vin din Europa de Est, şi anume din România. Am ales să defilez ca român, pentru că aveam timp de vorbă.

Domnul în vârstă m-a privit cu un zâmbet larg pe faţă. „Adevărat? Am fost în România acum multă vreme…” Fusese în anii ʽ60, nu ca turist, ci ca „puppeteer”, adică artist păpuşar, participând la un festival internaţional de teatru de păpuşi. (Google mi-a spus, ulterior, că nu putea fi vorba decât de festivalul din 1965, singurul cu participare americană). „Am fost la Bucureşti, am fost în Delta Dunării, am stat la un , mi-a plăcut mult acolo, eu mă ocup şi cu observarea păsărilor, am văzut mânăstiri, am fost la Suceava…” A mai adăugat: „În România se făcea teatru de păpuşi la un nivel foarte ridicat”.

CITEȘTE ȘI:  Acord in extremis între Canada și SUA. NAFTA continuă

Unul dintre cei doi tineri a intervenit cu o întrebare adresată domnului în vârstă: „De unde este?” Pus în temă, a părut puţin dezorientat. L-am privit mai bine. Un redneck atletic, cu ochelari de soare negri pe frunte. Celălalt tânăr nu era interesat să participe la discuţie, îşi consulta iphone-ul.

Domnul în vârstă a continuat să mi se adreseze: „Cum mai merge România?” I-am spus că România e parte din EU acum, amănunt pe care nu părea să-l fi ştiut, dar pe care l-a găsit încurajator pentru români. L-am asigurat că încă avem corupţie „a lot”. L-am ajutat să-şi amintească numele ultimului nostru preşedinte comunist („That’s it!”).

„Încă mai ştiu câteva cuvinte în română”, a mai spus. „Multumesc” (cu ţ pronunţat t, evident), „Noroc”, „Fac bine”. Spunând „Fac bine” a râs. „Şoferul care mergea cu noi prin ţară aşa zicea”. Ştiu eu ce-ai gasit amuzant aici, mi-am zis. Însă n-am nicio explicaţie pentru fenomenala memorie a acestui domn, care a fost în stare să păstreze în creier, timp de mai bine de o jumătate de secol, câteva cuvinte româneşti.

Tânărul interesat de provenienţa mea îşi aştepta înfrigurat rândul. M-a luat la o serie de întrebări scurte. Ce faci la Savannah? Pentru cine lucrezi? Unde locuieşti? Am dat răspunsuri complete. Nu înţelegea cum de aterizasem acolo direct din România. Am aruncat şi Canada în balanţă, ca să nu se mai mire atâta.

CITEȘTE ȘI:  Un referendum despre altceva

Era o zi de duminică, am spus. În sâmbata dinainte avusese loc, la Charlottesville din Virginia, încleştarea dintre naţionaliştii albi veniţi să apere statuia generalului sudist Robert E. Lee şi opozanţii lor, adică apărătorii deciziei primăriei de a îndepărta monumentul din spaţiul public. Un naţionalist alb, tânăr de 20 de ani, intrase cu maşina în mulţimea de opozanţi, omorând o tânără de 32 de ani, albă şi ea. În discursul improvizat din aceeaşi zi, Trump condamnase ura şi violenţa venite „din multe părţi”. Făcuse aluzie, bănuiesc, la o lege a fizicii care pune semnul egal între forţa cu care bolidul tânărului naţionalist a izbit-o pe tânăra opozantă şi forţa cu care cea din urmă a izbit bolidul.

După o mică pauză, tânărul a pus iar tirul pe mine. Şi îţi place în Statele Unite? Da, îmi place în Statele Unite. Îţi plac americanii? Americanii nu sunt toţi la fel, îmi plac unii dintre ei. (A zâmbit, a încasat). Ai de gând să te stabileşti în Statele Unite? Nu, nu am de gând. De ce nu? E prea târziu pentru mine. A, nu, de ce să fie târziu? Părea că insistă să mă stabilesc.

Îmi terminasem berea, mi-am anunţat retragerea spre plajă. Tânărul a insistat să facem poze împreună. Însoţitorul lui nu s-a arătat interesat. Tânărul şi-a făcut un selfie cu artistul păpuşar, apoi un selfie cu mine. În ambele, cu ochelarii de soare puşi. Ne-a cerut numerele de telefon şi ne-a trimis amândurora ambele poze, dar prin mesaje separate. În poze, tânărul are un aer machiavelic, artistul, unul de bătrân înţelept, iar eu, neras şi cu şapca pe cap, unul de tractorist din epoca lui Ceaşcă.

Ad