Acum vreo zece ani, urmăream la NPR o emisiune de umor ţinută de doi falşi mecanici auto. „Ce-i cu Bono ăsta?” – s-a întrebat unul. „Val de caldură, tsunami, atentat terorist, foamete, război civil, genocid, el e primul care iese în faţă ca să-şi spună părerea. Ce e el, om politic, preşedintele FMI-ului, jurnalist ? Eu ştiam că-i cântăreţ!” „Da, chiar aşa”, a spus celalalt, „cazul lui îmi aminteşte de povestea unui câine din copilaria mea, de pe strada bunicii, care lătra la orice trecea pe stradă, maşină, om, ori cal. Ştii ce-a păţit? L-a împuşcat cineva, ha-ha-ha! ”

Aşa se face că, de data asta, căutându-mi un subiect pentru umplerea rubricii, m-am trezit spunându-mi „Cine sunt eu, BONO? ” şi-am hotărât să mă abţin să reacţionez iar la ultimele dovezi ale mersului strâmb al lumii, fie că-i vorba de impostura dăunătoare la scară planetară a preşedintelui Trump, fie de înfruntarea dintre majoritatea parlamentară şi justiţie, din România. Urmarea a fost că am ajuns să dezgrop dintr-un cotlon al memoriei amintirea unei lupte cu turcii.

***

Am început anul 2010 împreună, cu o noapte de revelion la Matilda, sora ei cea mică, grupului de trei adăugându-i-se și vărul Mircea. Din timp în timp, mama se ridica de la masă și se lungea pe canapea, ca să-și odihnească spatele. Mati abia își scosese piciorul din ghips și încă nu era capabilă să ajungă singură la toaletă. S-a vorbit puțin, despre toate. Familie, mersul vieții în România, mersul vieții în Canada, recenta excursie a vărului Mircea în Israel.

Dacă Mircea s-ar fi dus în Franţa, n-aş mai fi adăugat vreo explicaţie despre excursia lui, dar aşa, mă simt obligat să spun că pur şi simplu acolo se nimerise el să se ducă, nu că am fi noi evrei. Deşi trecuseră 20 de ani de la Revoluţie, fusese una din primele lui ieşiri din ţară, mai înainte făcuse doar un drum la Barcelona, ca să vadă un meci de fotbal. Din Israel s-a întors cu multe poze, pe care, în acea noapte de Revelion, nu le avea încă scoase de pe aparat, dar chiar şi aşa ne-a arătat câteva. În luna ianuarie care a urmat, Mircea a participat la nunta unui nepot, iar la nuntă, nepoata lui favorită i-a cerut aparatul de fotografiat, ca să facă poze cum ştia numai ea. După, l-a abandonat pe-un colţ de masă, ca să nu umble cu el în mână, şi de atunci nu l-a mai văzut nimeni dintre cei dornici să-l returneze proprietarului.

CITEȘTE ȘI:  Privind mersul defectuos al lumii

Uneori, vorbeam ca să risipim tăcerea. Boala mamei era al cincelea invitat la masă. Am fost singurul care a băut. Bere, mai multă decât obișnuiam, dar nu foarte multă. Spre ora trei din noapte l-am condus pe vărul Mircea până-n fața blocului, la mașină. Ne-am clătinat amândoi capetele, cu resemnare, ca în fața unei situații căreia nu i te poți opune.

Pe 1 ianuarie, la prânz, au venit la Mati doi prieteni vechi, Meryem și soțul ei, Amet. Turci constănțeni, cu fata stabilită la Istanbul. Ea, economistă ieşită de curând la pensie, el, inginer încă activ.

Mati și Meryem se cunosc din tinereţe. La mijlocul anilor ̔60, Meryem şi părinţii ei erau vecini, în cartierul constănţean Berechet, cu sora mai mare a maică-mii şi a lui Mati, mama lui Mircea şi a fratelui lui, Sandu. Eu eram în primii ani de şcoală primară pe-atunci. Mi-o amintesc pe mătuşă-mea spunând şoptit,în direcţia gardului care separa cele două proprietăţi, „Turcii dracului !”, o expresie care mi s-a părut foarte nimerită, dat fiind că era vorba de reprezentanţii unui popor invadator, cu care românii se bătuseră de-a lungul veacurilor. Mătuşa mea era o femeie blândă, bună, nu pot bănui decât că era vorba de un conflict teritorial, provocat de vreun arbore din ograda unora care făcea umbră în ograda celorlalţi, ori de o altă stare pasageră de tensiune între cele două familii, poate una percepută doar de ea. Mati, care-i cu doi ani mai mare decât Meryem şi are relaţii prieteneşti cu ea începând cam din aceeaşi perioadă, crede că memoria îmi joacă feste.

Meryem și-a luat diploma de economist la Craiova, în vremea în care eu eram elev în cursul gimnazial. În sesiunile de examen stătea la noi, pentru că avea mai multă liniște decât la cămin. Uneori eram numai noi doi acasă, iar eu, în căutare de atenţie, intram prea des în sufragerie, acolo unde Meryem se străduia să înveţe, cu notele de curs risipite peste tot, cu ţigara mereu aprinsă şi cu ceaşca de cafea la îndemână. Odată s-a enervat şi a blocat uşa sufrageriei cu un fotoliu. Eu am continuat asaltul, ea m-a ţinut în continuare afară din sufragerie, m-am enervat şi eu, treptat, până când i-am strigat insulta supremă: „Turcoaica dracului !”

CITEȘTE ȘI:  Privind mersul defectuos al lumii

„Ce-ai spus ?” m-a întrebat de dincolo de uşă, înainte de a o deschide. Am alergat pe holul apartamentului, ea a alergat după mine. M-am strecurat în camera mea, am apucat, la limită, să trântesc uşa după mine şi să blochez clanţa cu ambele mâini. „ Ia mai zi o dată ce-ai spus !”, mi-a strigat Meryem. I-am mai zis o dată, cu glas plângăreţ. Mi-a strigat, apăsând pe clanţa: „Ei, hai să vezi ce bătaie îţi trag !” N-a reuşit, spaima m-a ajutat să rezist, până la urmă s-a întors în sufragerie.

Seara, în holul de la intrarea în bloc, vecina de la parter, adică de sub noi, a făcut-o pe maică-mea să înţeleagă că e la curent cu scandalul care ne zgâlţâise nouă apartamentul. Maică-mea s-a simţit compătimită, ca o nou declarată victimă a violenţei conjugale. Bănuitoare, ne-a întrebat pe rând, pe Meryem şi pe mine, dacă totul fusese în regulă acasă, peste ziuă. Ne-am arătat amândoi surprinşi de o asemenea întrebare.

De când ieșise la pensie, Meryem își petrecea aproape 6 luni pe an la Istanbul, la fata ei, care era căsătorită și avea un copil mic. S-a mirat că de la plecarea mea din ţară, din 1995, maică-mea nu fusese la Montreal decât o singură dată, în 1998. Maică-mea i-a amintit că, din cauza problemelor ei de sănătate, cam de atunci nu mai putea să călătorească. Meryem a întrebat-o dacă e mulțumită de mine. „Da, sunt mulțumită”, a spus maică-mea, dar numai după un răgaz de câteva secunde.

Ad