Citind pentru prima oară o carte în română, după ceva vreme, m-am surprins, în dreptul banalului cuvânt « Străinătate », scris chiar așa, cu S mare, că îl înțeleg complet diferit față de cum îl înțelegeam pe vremea când încă nu plecasem din țară: ca pe un adjectiv substantivat, ca pe tot ceea ce e străin, departe și necunoscut, în vreme ce înainte de plecare Străinătatea avea o dimensiune solidă, concretă, geografică, de teritoriu când amenințător, când ispititor, dar situat foarte clar dincolo de frontierele mele de cunoaștere.
La fel mi s-a întâmplat atunci când am citit numele stației de metrou « Apărătorii Patriei ». Era pentru prima data când « Apărătorii » se străduia să însemne ceva în mintea mea, altceva decât o simplă vocabulă fără sens, un fel de acronim a cărui singură funcție era aceea de a te ajuta să distingi o stație de metrou de alta. O întreagă dimensiune eroică a existenței se cerea developată din acest cuvânt până atunci aproape inexistent în vocabularul meu activ.
Și am mai observat cu câta ușurință – și ușurătate, probabil – citesc dintr-una dintre cărțile lui Cărtărescu, și nu cred ca e el de vină, ci poate doar sentimentul acesta de eliberare pe care mi-l dă întoarcerea în limba de lapte, limba în care am mușcat pentru prima data din sfârcurile mamei, singura limba pe care nu voi putea și nu voi vrea sa o « traduc » vreodată.
Cred că dacă există o țară care sa fie a mea, atunci aceea e țara limbii în care visez și în care alint, în care iubesc și în care mă chinuie dorul.
E limba în care mă scald, nu cea în care „je prends un bain”, limba în care mi-e dor de tine, nu cea în care „tu me manques”, limba în care îmi ești dragă, nu cea în care „je t’aime bien”, dar și limba în care ma doare’n cot, nu cea în care „je m’en câllise”, limba în care mi-e lehamite, nu cea în care „j’en ai mare”.
Nu pot emigra din limba mea, nu pot să o înlocuiesc cu o altă limbă pentru că limba mea mă locuiește, mă populează. Eu nu sunt decât un teritoriu, nădăjduiesc fertil, în care s-a instalat limba mea să-și semene și să-și strângă recoltele.
Toate celelalte limbi sunt hoarde nomade ce-și țin cuvintele sub șaua calului, cuvinte aspre, ascuțite, guturale, străine, cuvinte care cer fără să ofere, cuvinte care îmi dictează sensurile lor puține ca pe porunci și se strâng în fraze ca-ntr-un ritual de luptă.
Limbile acestea străine sunt limbi de ocupație iar eu, în fiecare clipă de singuratec și noaptea, în visele mele cele mai secrete, organizez rezistența.
Degeaba mă amăgesc: nu sunt un colaboraționist. Nu voi fi niciodată în stare să tac pe limba altora.
