Care sunt așteptările oamenilor în fata operelor de arta? Nu cred în întâlnirea întâmplătoare cu arta sau mai exact, nu cred în gratuitatea gestului contemplativ, însă pe de altă parte poate că “gestul contemplativ”, și dincolo de el, “atitudinea contemplativă”, nu sunt decât una dintre dimensiunile raportului la opera de artă, o dimensiune mediată inevitabil de un intelect antrenat fie în convenția socială a bunului gust, fie în aspectele intime ale constituirii operei de artă, respectiv cele ale măiestriei.
Dar dacă există și o dimensiune imediată a acestui raport, una intrinsec afectivă, rezonantă, inexplicabilă prin categorii intelectuale? Dacă raportul la opera de arta nu este de fapt o raportare, adică o situare conștientă, intelectivă, ci pur și simplu o proximitate firească, naturală, aproape senzorială, viscerală, needucabilă ? Dacă senzația de plăcere, de relaxare, sau dimpotrivă, de excitare, de activare viscerală, nu e cu nimic diferită de cea a insectelor atrase de culorile vii ale florilor, de exemplu, sau de parfumul lor ? Probabil că atunci multe specii ale artei contemporane abstracte, care cer un efort elaborat de interpretare ar trebui sa dispară, evident, cu condiția să nu existe snobi sau anxioși în căutare de afirmare prin marginalii.
Probabil ca există manifestări artistice care pot declanșa în public atât emoții estetice, cât și emoții primare legate de o forma de rezonantă inconștientă, însa cel mai adesea publicul neexersat are nevoie să suprapună un sens, un discurs, o intenție si mai ales o concluzie adesea moralizatoare peste percepția operei de arta. Orice percepție este condiționată de o intenție, iar intenția publicului care trăiește cea mai mare parte a existentei sale din afara contextului artistic sub imperiul necesitații este una instrumental moralizatoare.
Cred ca cel mai adesea vulgul apreciază accesibilitatea artei, simplitatea mesajului, lipsa de echivoc, de ambiguitate. El este în căutare de certitudini estetice și reacționează gregar și pozitiv la certificarea consensuala a capodoperei, într-un elan de asimilare a destinului exemplar, a evenimentului mitic, a proporțiilor ideale, a melodiei memorabile.
De aceea membrii unui quartet care prezintă un program de muzica baroca la o casa de cultura de cartier au aproape întotdeauna grija sa încheie reprezentația cu o piesa mai alerta, mai ritmata, cu care sa smulgă din letargie publicul adormit de pasajele lirice anterioare cărora nu le-a putut asocia vreo forma oarecare de virtuozitate. Melodia, ritmul și virtuozitatea interpretării se combina atunci pentru a suscita un entuziasm care se asociază mai mult unei aprecieri etice decât uneia estetice: aplauzele sunt menite sa recompenseze efortul, viteza de execuție, acuratețea, nu sa semnaleze profunzimea emoțiilor suscitate sau calitatea remarcabila a interpretării. Interpreții de muzica clasica care sunt încă nevoiți sa concerteze în “sălile populare” știu că atunci când fac tranziția de la o mișcare a unei sonate la următoarea e foarte important sa nu ridice capul sau sa se îndepărteze de instrument, cu riscul de a permite publicului avid de gratitudine sa aplaude vertiginos și sa strige “Bravo!” în mod repetat, pana când, prea târziu, să ajungă sa își dea seama cu oarecare stânjeneala ca va trebui sa repete același entuziasm la adevăratul final al piesei.
Receptorul avizat regăsește probabil în ambiguitate un filon de libertate, de construire a unei relații personale cu opera, constituindu-se astfel în Subiect estetic. Emoțiile sale sunt consecutive unui efort intelectual de re-construire a « realității estetice ».
De aceea probabil ca frumosul nu (mai) trebuie sa fie în centrul operei de arta. Are loc o destituire a frumosului ca misiune a artei și o întronare a « posibilului improbabil » a cărui calitate estetica esențiala este distanțarea de « posibilul probabil » al receptorului, la limita chiar negarea lui.
