“Cred că e foarte bine pentru președintele american să se ridice și să spună adevărul. Și ceea ce a spus este esențial adevărat” (Neil Gingrich, fost candidat republican la alegerile primare americane din 2012)

Donald Trump este un președinte consecvent cu promisiunile sale electorale adunate sub sloganul ”America mai întâi.” După alte măsuri printre care declanșarea unui protectionism, dezavuat de toată lumea, pentru a echilibra balanța comercială defavorabilă a Statelor Unite, a venit rândul NATO să se confrunte cu viziunea economică a președintelui american. La recentul summit al alianței nord-atlantice de la Bruxelles (11-12 iulie 2018), Trump a cerut imperios celorlalți lideri să sporească cheltueilile militare ale țărilor lor pentru funcționarea NATO.

În condițiile în care marea majoritate a statelor membre ale NATO (24 din 29) cheltuiau în 2017 pentru propria apărare sub 2% din PIB în comparație cu 3,58% ale Statelor Unite), Donald Trump a solicitat ca bugetul de apărare al tuturor țărilor din NATO să se ridice la 2% și în viitor, la 4% din PIB-ul lor individual.

Nu este o cerere lipsită de logică. Dar deja obiectivul cheltuielilor de 2%, din PIB, de atins în 2024, așa cum se hotărâse încă de la summit-ul NATO din 2014, echivalează cu sporirea cheltuelilor militare ale NATO, potrivit calculelor lui Francis Vailles (La Presse, 12 iulie) cu o sumă imensă, de peste 90 de miliarde de dolari, retrași din alte capitole de cheltuieli, precum sănătatea ori educația.

Introducerea unui plafon de 4% ar conduce la un total de cheltuieli militare ale NATO – fără Statele Unite – de 710 miliarde de dolari, față de 270 de miliarde cât se cheltuiesc în prezent. Donald Trump a amenințat voalat cu retragerea Statelor Unite din NATO însă amenințarea aceasta era desigur o stratagemă de impulsionare a negocierilor sub presiune. Summit-ul a respins pragul de 4% dar țările participante s-au angajat să ajungă la 2% cel mai târziu în 2024 (România a atins acest plafon deja, anul acesta).

Putem privi discuțiile aprinse provocate de Donald Trump și acordul final smuls cu greutate pentru pragul de 2% din două puncte de vedere.

Mai întâi, ca o imprudență.

Înființarea NATO în 1949 a adus sub umbrela Statelor Unite, ca aliați, toți beligeranții occidentali din urmă cu câțiva ani. Cine-și putea imagina atunci că Germania, secătuită și distrusă de aventurismul ei nazist, va ajunge în câteva decenii prima economie a Europei și a cincea din lume, înaintea adversarilor ei recenți, Franța și Anglia? Cine și-ar fi putut imagina că aceeași Germanie va deveni unul dintre foarte importanții actori ai construcției europene și, totodată, unul dintre motoarele ei cele mai fiabile?

CITEȘTE ȘI:  Armata americană a început retragerea echipamentelor din Siria

Înființarea NATO cu o contribuție majoră a Statelor Unite a fost nu doar o ințiativă eficace de descurajare a politicii agresive a URSS ci și o fidelizare a aliaților europeni, o instituire în Europa occidentala și în lume a unei pax americana contracarând acea pax sovietica pe care o cunoșteau deja țările est și central europene. Nu era vorba atât de generozitate și de amor pentru Europa occidentală, cât de un interes național american, real și pragmatic.

Or să presupunem o clipă că membrii europeni ai NATO ar da urmare sporirii contribuției lor militare la 4%.. Întreaga Europă de sub steagul NATO ar deveni de circa trei ori mai puternică. Ar mai întreține ea oare aceleași relații respectuoase cu Statele Unite care se bucură încă de un statut oficios de lider al lumii democratice?

Lucrurile evoluează foarte rapid și de cele mai multe ori imprevizibil în politică, unde principalul element generator de stabilitate sau de schimbare este raportul de putere. Ce s-ar întâmpla dacă într-o asemenea Europă, aflată la paritate cu Statele Unite ca forță economică și militară se vor impune lideri populiști aidoma lui Donald Trump, adepți și ei ai unor slogane precum Germania mai întâi sau Franța mai întâi sau chiar Europa mai întâi? Cum se vor poziționa asemenea lideri față de Statele Unite care nu vor mai avea asupra lor superioritatea ecrasantă de astăzi?

Este posibil ca impulsionarea forțată a Europei, din considerente mercantile, să-și sporească cheltuielile militare să aibă efectul pervers al unui bumerang. Statele Unite și-ar putea pierde masiv din influență și ar ajunge să aibă de-a face cu un aliat mult mai puțin ascultător. Acesta va fi suficient de puternic ca să se apere singur și ca să dezvolte interese geopolitice diferite, eventual chiar opuse, datorită unor noi contexte și determinisme.

CITEȘTE ȘI:  Mitt Romney îl critică pe Donald Trump

Dar există, cum spuneam și un al doilea punct de vedere : e posibil și ca demersul pentru sporirea cheltuielilor militare ale țărilor NATO să nu fie pentru Statele Unite și pentru Donald Trump o imprudență ci o necesitate impusă de evoluția raporturilor de forțe pe scena mondială.

China cheltuiește tot mai mult pentru apărare și ea a redus o parte importantă din handicapul ce-l avea față de Europa Occidentală și de Statele Unite. Bugetul ei militar se menține la procentajul de 2% din PIB, dar cum economia ei progresează într-un ritm alert, acești 2% reprezintă în cifre absolute o sumă tot mai consistentă, de la an la an.. În 2016, bugetul militar chinez se situa pe locul doi în lume, după Statele Unite, cu 216 miliarde de dolari față de 41,3 miliarde în anul 2000.

Rusia, de asemenea, un potențial adversar strategic al NATO și al Statelor |Unite, și-a sporit bugetul militar între 2000 și 2016 cu 239%.Ea se află pe locul trei în lume și cheltuiește 4,3% (circa 70 de miliarde de dolari) din PIB pentru modernizarea și dezvoltarea a noi tipuri de arme. Totodată, Rusia nu face niciun secret din ambițiile sale de a redeveni și de a fi recunoscută ca o superputere, cum era în anii războiului rece..

Într-un asemenea context tot mai complicat, obținerea acordului din partea țărilor europene membre ale NATO de a-și spori bugetul militar poate fi văzut ca un demers nu doar oportun, ci și necesar. Donald Trump se poate prezenta în dialogurile ori negocierile sale cu Putin, XI Jinping, Kim Jong un – și cu alți șefi de stat, – ca lider nu numai al celei mai puternice țări din lume ci și al unei alianțe militare fără egal în privința resurselor operaționale și capabilă să descurajeze orice tentativă de agresiune.

Rămâne desigur întreagă dificultatea de finanțare. Cât de negativ va fi impactul sporirii bugetului militar asupra celorlalte posturi bugetare, fiecare cu exigențele sale de prioritate, de la țară la țară?

Dar asta e o altă istorie.

Ad