Poetă din Montreal, Virginia Mateiaș revine după o tăcere de aproape 20 de ani de la ultimul volum, „Persistența memoriei”, publicat în România în anul 2000 la editura Sfinx, cu un nou volum, „În umbra îngerului”.
E dificil de spus dacă el reprezintă fructul unei gestații poetice îndelungate sau recuperarea unei etape anterioare din creația autoarei. Oricare ar fi situația, acest volum ne pune în contact cu o poezie elegiacă, rafinată, de o mare sensibilitate, dar care evită patetismul și retorica egolatră. Și, de asemenea, cu o poezie reflexivă, interesată de viața concretă cu sentimente, iubiri fericite și nefericite, frustrări, despărțiri și regrete în fața efemerității și fragilității omenești.
Volumul este compus din trei secțiuni, numite de Virginia Mateiaș capitole, Despărțirea, Cântecul Evei, În largul vieții – egale ca temperatură, ca sugestie lirică, totuși suficient de diferențiate, prin finețea notațiilor și a jocurilor metaforice, ca să ne îngăduie să avem preferințe. Dar poeme antologice, găsim în tot volumul. .
Unul dintre acestea este cel care dă titlul primei secțiuni, Despărțirea. Figura mamei apare aici într-un context sufletesc – singurătate, dor, compasiune, culpabilitate – întâlnit la mai toți poeții care au evocat sensibil copilăria ori părinții, de la Eminescu, trecând apoi prin Coșbuc și Octavian Goga, până la Adrian Păunescu. La Virginia Mateiaș e de remarcat finețea cu care este sugerat complexul de sentimente, fără nimic clamoros ori patetic. Nu e o litanie după dragostea maternă rămasă în urmă, ci o promisiune încărcată de melancolie, care se vrea liniștitoare :
M-a trezit lumina dimineții
Și mamă, tu nu mai ești lângă mine
Rămâi mereu acolo
În fața drumului pe care-am plecat
Singură, înaintea șarpelui de beton
clătinând din cap și vorbind cu vântul
”Nu se mai întoarce Gina mea !”
Dar eu îți spun mamă
În fiecare noapte mă întorc
Preț de-o secundă
Și-ți mângâi mâna și fața
Mâna care-a crescut patru copii
Și care-n dimineața asta
Vorbește numai cu vântul !
Într-un alt poem, Mamei mele care pleacă despărțirea înseamnă trecerea din lumea reală în lumea amintirilor. Roțile devin o metaforă pentru neastâmpărul omenesc și pentru timpul niciodată statornic, devorator :
Istoria mea personală e legată de roţi: de tren, de maşini, avioane
Şi de bagage inutile ca durerea, neliniştea şi spaima.
Ah, glasul Căruciorului împins de mama când venea de la piaţă!
Doar zgomotul lui suna ghiduş:tic tac tic tac!
Ceasuri nevăzute, perfid deghizate în roţi
mâncând asfaltul, aerul sau colbul din drumuri.
Mâncând măruntaiele din noi!
Alteori se poate observa în ce măsură poeta reușește să producă altă floare din mugurii tradiției. În poemul Grădina copilăriei ne întâlnim cu o temă care ne trimite la poezia ruinelor, frecventă în literatura din toate timpurile și, mai ales, în literatura preromatntică și romantică. A fi impresionat de contrastul dintre imaginea jalnică din prezent a ceea ce altădată a fost un castel, o fortăreață, un oraș etc. este o stare poetică repetată ad nauseam de zeci de poeți, de toate calibrele. Dar în poemul Virginiei Mateiaș timpurile sunt avansate. E vorba despre viitorul tot mai îndepărtat pentru cei de azi și, concomitent, despre prezentul ca despre un trecut tot mai îmdepărtat pentru cei din viitor. Întrebarea subiacentă nu este unde sunt cei care au trăit noastră, ci unde vom fi noi care am trăit înaintea lor :
Între apus și răsărit voi colindă grădina până când
voi adormi și eu
/…/
După aceea va veni copilul meu
să – mi caute zâmbetul ascuns în tencuială.
Și casă se va prăbuși și ea
și în grădina cu trandafiri vor întră mașini
ce vor construi o nouă autostradă.
Atunci eu și ai mei, eliberați de spațiu, ne vom muta
în cer
de unde vom privi
/…/
oameni stranii pe care nu i-am întâlnit niciodată.
În câteva poeme apare imaginea cuplului primordial, Adam și Eva. Pasiunea Evei, fragilitatea ei, confruntate cu un fel de masivitate imperturbabilă a partenerului ei din Eden schițează o opoziție universală, prin care poeta pare că vrea să atingă dincolo de individualitatea și unicitatea experienței, o zonă a universalului, a absolutului.. Poeme precum Eva și amurgul, Risipitoruil de oale, Adam, sau Viața unui punct, Auzi tobele întunericului transmit ecouri expresioniste.
Un poem cu sugestii de asemenea expresioniste, dar cu totul original și straniu este Avataruri, din secțiunea a secțiunea a treia, În largul vieții,
Poeta ne introduce într-o scenă erotică de seducție și inițiere, urmată de o coborâre, prin metmorfoză, în lumea reptilină. Este o metaforă a degradării omenescului, într-o continuitate vagă cu Ion Barbu, din Oul dogmatic(Că vinovat e tot făcutul/Și sfânt, doar nunta, începutul) :
Și tot mai slabă, mai uimită,
Ca într-un somn adânc am spus:
-Vom fi o singură ființă
Și pielea nu-mi mai e de trebuință
O scot, ca pe deplin să-ți aparțin!
Nu-mi amintesc de vreme, nici de mine,
Căci doar la lună uneori mai ies.
Din apa iazului murdară, doi ochi adanci si verzi
la limba mea cea despicată se hlizesc!
Cartea Virginiei Mateiaș, În umbra îngerului are personalitate, vocea poetei este originală și inconfundabilă cu a altor poeți, dar înainte de a încheia, se cuvine să precizăm că volumul este bilingv, cu versiuni engleze ale poemelor realizate Andrada Ganea Vissarion și frumos ilustrat, de Mona Mariana Ciciovan.
Și traducerile, totdeauna pertinente, mărturisind empatie, imaginație și înțelegere pentru spiritul poemelor (deloc ușor de recreat în engleză) și ilustrațiile cu culori calde sau reci, conturând figuri și siluete incerte, într-un fel de halou oniric, fac din cartea Virginiei Mateiaș un frumos obiect de artă sincretică.
E de sperat că autoarea va reveni mai repede cu un nou volum.
