Unul dintre lucrurile detestabile care marchează multe  pagini din istoria  diplomației din ultimele decenii,  de după al doilea război mondial este  bădărănia unor lideri politici. Nu e vorba de spiritul polemic din disputele aprinse susținute cu  argumente tranșante,  valabile ori nu ci de un nivel deplorabil al strategiei de comunicare – dacă putem numi strategie izbucnirile bruște de violență verbală, înr-un limbaj suburban ”asortat” cu invective și obscenități.

Modul acesta de a comunica, opus celui civilizat ori măcar decent poate deveni  un bumerang incontrolabil. Până la urmă, el produce pagube mai importante celui care l-a folosit.

În schimb, modul de comunicare bazat  pe analiza și critica faptelor de interes public ale unui adversar politic și nu pe atacuri personale ofensatoare și reacții emotive disproporționate produce,  chiar și când sunt în joc mari probleme și interese geopolitice, autoritate și este eficace. El a fost ilustrat de  lideri de mare anvergură precm Georges Clémenceau, Charles de Gaule, Winston Churchill, John Kennedy, Margaret Thatcher, Ronald Reagan  etc.

În urmă cu câteva decenii într-o lume nicidecum mai simplă și mai suavă decât a noastră, când se întâmpla ca tradiția comunicării diplomatice civilizate să fie încălcată, faptul se transforma într-un eveniment intens mediatizat, într-un adevărat scandal.

În octombrie 1960,  în timpul unui ”summit” al ONU vehemența lui Nikita Hrușcioc împotriva discursului delegatului  filipinez Lorenzo Sumolong care critica tutela rusească exercitată asupra țărilot est-europene   a fost considerată de mulți un incident  diplomatic major. Liderul sovietic și-ar fi scos pantoful si ar fi lovit cu el în pupitru, ritmându-și discursul de protest contra acuzațiilor filipineze,

Episodul  cu Hrușciov bătând cu pantoful în pupitru a devenit un adevărat mit controversat. Unii îl contestă considerându-l un fals propraganistic,  dar Hrușcdiov însuși și l-a asumat în memoriile sale, publicate în anul morții căci, pentru el, episodul reprezenta un indice onorabil al intransigenței sale  de lider al lagărului comunist.

CITEȘTE ȘI:  Poarta strâmtă a istoriei

Doi  ani mai târziu însă, criza  cu bazele de rachete nucleare rusești din Cuba  s-a rezolvat fără nici un fel de impulsivitate și, în oricea caz, fără insultele dintre contemporanii noștri Donald Trump și liderul nord-corean Kim Jong un.

Chiar dacă Hrușciov era  frust și credea că bătutul cu pantoful în pupitrul de la care în 1960 se adresa celorlalți șefi de stat îl putea face mai convingător, în 1962 stilul glacial și inflexbil bazat pe probe incontestabile,  dar perfect diplomatic al  administrației americane, al lui John Kennedy  l-a trezit la realitate  și l-a făcut să înțeleagă că diplomația clasică  este singura șansă onorabilă de ieșirea din criză. Și  înscriindu-se pe un asemenea drum, el a obținut de la partea americană concesii care au servit favorabil propaganda  regimului comnist.

In 1960 gestul lui Hrușciov de la Adunarea Generală a  ONU surprindea toată lumea și era un simbol al aroganței, care putea trezi repulsie amestecată cu teamă.

În zilele noastre lumea a devenit mult mai nepăsătoare fiindcă grobianismul liderilor politici nu mai este o excepție. Ascensiunea politică a unor oameni care,  ignoră intenționat ori nu, carcanele comunicării diplomatice, intensificarea tensiunilor intercomunitare din cauza conflictelor din diferite părți ale globului, înmulțirea și agravarea crizelor umanitare au relexat mult sensibilitatea  publică față de bădărănia din lume politică.

În multe cazuri insultele, agresivitatea verbală, minciunile patente și evidente pentru toată s-au banalizat și au devenit simple excrescențe, la urma urmei simpative, ale personalitățți unor lideri. Câți comentatori politici au remarcat ”versiunea”  lui Vladimir Putin din timpul crizei cu Turcia pentru a explica dece a fost doborât un avion rusesc care intrase  în spațiul aerian al acesteia ; Cineva din echipa liderilor turci, potrivit liderului rus, ”ar fi vrut sa-i lingă pe americani într-un loc anume”

Cine  se mai sinchisește astăzi de insultele lui Donald Trump de pe Twitter și, corelativ, de insultele care i-au fost aruncate în față de alți oameni politici  în cărțile polemice scrise despre el ? Și nu fac parte dintr-un trecut îndepărtat.

CITEȘTE ȘI:  Banalitatea răului

Dar când președintele brazilian Jair Bolsonaro aflat tintr-o dispută aprinsă cu Franța și Germania pe tema responsabilității sale în gestionarea catastrofei ecologice a junglei amazoniene o insultă pe Brigitte Macron, soția președintelui francez, faptul trezește repulsie.

Brigitte Macron nu are nici o legătură cu incendiile din Amazonia și când prședintele Macron a afirmat despre președintele brazilian că faptul de de a se comporta astfel este foarte trist mai ales pentru acesta  și pentru brazilieni el a emis ”diplomatic” o judecată foarte severă.

Insulta dovedea bădărănia și primitivismul  celui care a lansat-o.si un popor care are un asemenea lider e de compătimit. În fapt,  mulți brazilieni, printre care și personalități importante precum scriitorul Paulo Coelho, s-au desolidarizat de gafa președintelui lor și i-au cerut lui Brigitte Macron   scuze publice

Să remarcăm că Donald Trump n-a ajuns niciodată  stât de departe. El a spus ce a avut de spus contra adversarilor săi politici nu a amestrecat în mesajele sale inflamate persoane care nu aveau legătură cu problema care-l interesa.

E bine totuși să privim nu doar în ograda altora, ci și mai aproape de noi, în în ceea cea ce a fost cândva și ne-a rămas în suflete, și curtea noastră. Când un președinte român post-revolutionar îi spune unui ziarist care-i punea întrebări incomode ”măi animalule ” și când un alt președinte  în aceeași situație, dar peste  mulți ani spune despre o zisristă că este o ”țigancă împuțită” înțelegem că și în România  ne aflăm într-un mediu politic favorabil înfloririi bădărăniei.

Suntem departe, foarte departe  nu doar în timp ci și în grad de civilizație diplomatică de uitatele tradiții instituite de Brătieni și de conservatorii Barbu Catargi, Titu Maiorescu și Petre Carp.

Photo by Palácio do Planalto

Ad