Vechiul meu ceaun de mămăligă, făcut din aluminiu, a început de la o vreme să se dezintegreze; se desprindeau fâșii mici și grăuncioare de metal de pe fund. Mămăliga cu aluminiu nu este, se știe, cel mai bun aliment pentru un gurmand. Așa că ce era să fac? Am aruncat ceaunelul tinereții mele.
De atunci am colindat furibund toate magazinele în căutarea unui tuci mic, neapărat cu coadă. Și n-am găsit. La un moment dat, pe culmile disperării fiind, am ochit o crăticioară frumoasă de la Cora. Exact ce-mi doream ca formă și mărime, dar dintr-un material ușor, cu un email foarte fin, poate chiar teflon, încât mămăliga se învârtea cu totul când o mestecam. Nu reușeam decât s-o amețesc bine.
Pentru un moldovean mămăliga e ceva ce poate fi dat de-a dura, să poți face boț din ea, ca să întingi cu mâna în mâncare, nicidecum acel terci mestecat cu telul și turnat în farfurie ca un sos mai consistent, cum mi s-a întâmplat să mănânc (dar cu cât dispreț!) pe la restaurante și chiar pe la prieteni moldoveni care au uitat principiile sfinte ale mămăligii.
Deci mămăliga (nu mămăliguța, cum tot aud) trebuie mestecată bărbătește, cu un făcăleț zdravăn, iar ca să poți face asta e nevoie de un tuci cu o anume porozitate, nu de unul lucios, alunecos.
Am mai cumpărat apoi o cratiță de inox, cu fundul gros de un deget, să nu se ardă. Însă, vai!, se ardea pe margini. Cu gustul ăla de ars, mămăliga nu era bună nici de dat la câini. După fiecare întrebuințare frecam la cratiță până se subția. Am zvârlit-o când n-a mai rămas din ea decât o tablă subțire, o răsuceai pe deget.
Un timp mi-am amăgit exigențele cu o crăticioară dintr-un aliaj bunicel, luată de la nemți. Reușeam să înjgheb în ea niște mămăligi rezonabile. Dar tot timpul mintea mea zbura la ceaunul din copilărie, unul uriaș, care expulza din gura lui neagră, de trei ori pe zi, câte o mămăligă colosală, vârtoasă, frumoasă ca aurul, mirosind a lan de păpușoi.
Timpul se oprea în loc când se răsturna mămăliga pe fundul de lemn. Parcă era începutul lumii. Apoi, în jurul acelei planete primordiale, învăluite în aburi, începeau să apară unul câte unul castroanele mari, de lut, luceau lingurile de aluminiu, o ață înscorțoșată de atâta folosință tăia planeta moale în două, apoi în patru, în opt. Fecare primea bucata lui și toți așteptam rugăciunea cu mâna pe porția de mămăligă ca pe Biblie.
Ca la un semn, după ce ne făceam cruce, începea ospățul, o întretăiere frenetică a mâinilor peste masă, leorpăieli, clinchete, troncăneli, un joc zgomotos al materiei: metal, lemn, lut.
Și nicio vorbă. Căci la masă nu se vorbea – și asta nu în numele vreunei reguli de salon, ci pentru simplul fapt că mâncam doi-trei dintr-un castron, fiecare zorea cât putea cu lingura, iar vorbăreții rămâneau flămânzi.
Cât timp era mămăliga în mijloc, putea lipsi oricare din felurile gătite și masa aceea era masă. Și un cartof fiert dacă-l mâncai, întingându-l în mujdei, se chema că e o masă adevărată dacă aburea mămăliga. Nu era un aliment al săracilor. Era ceva nobil. Era semnul milei lui Dumnezeu, care încă o dată ne dădea mămăliga noastră cea de toate zilele.
Mămăliga aceea țeapănă, în care cuțitul stătea drept, ne reunea de cel puțin trei ori pe zi. Ne reunea și ne unea. Era soarele casei, al familiei. Numai dintr-un ceaun de tuci veritabil putea ieși asemenea minunăție.
După multe căutări, am găsit în sfârșit un tuci adevărat la Iași. Turnat de meseriași într-o turnătorie de fontă. M-am dus glonț acolo când am aflat că există așa ceva. Și ce am aflat? Turnătoria de Fontă MAE (așa se cheamă, ca ministerul) nu mai lucrează. Că nu se mai găsesc turnători calificați în țara asta plină de turnători amatori, de la președinte în jos. Acum, din lipsa mâinii de lucru, firma din Iași vinde tuciuri aduse din Ucraina.
Am refuzat să cumpăr de la ucraineni pe motiv că ei îmi țin fără drept o bucată de Moldovă cu convingerea că e a lor de când lumea. N-aș vrea să contribui cu vreun leu la economia unei țări unde românilor li s-a luat, pe pământul lor, dreptul de a învăța în limba română.
Vedeți, un tuci adevărat poate fi de fapt o chestiune de istorie, de politică, de patriotism și abia apoi și de bucătărie.
Văzându-mă atât de dezamăgit, contabila a îndrăznit să-mi prezinte un tuci micuț, cu coadă, ultimul rămas dintre cele turnate până nu de mult la Iași. Avea mici defecte de turnare, tocmai de aceea nu s-a vândut. Femeia s-a ridicat cu vioiciune de la biroul de tablă, a cotrobăit un timp prin hala aceea plină de funingine – o zăream de sus, prin geamurile afumate – și s-a întors cu ceaunelul. Exact ce căutam eu de atâta vreme!
Când l-am luat în mână, era să-l scap, atât de greu era. Fonta lucea magnific în lumina agresivă a becurilor. Un miros bun de mămăligă fierbinte m-a invadat deodată din ceaunul gol. L-am plătit cu bucurie și am plecat.
Ultimul tuci românesc e la mine. L-am spălat bine și l-am uns peste tot cu ulei. Voi face asta un timp, cu grijă, după fiecare mămăligă. Până când porii se vor umple, până când mâncărurile mele, gătite în felul meu, vor pătrunde între atomii tuciului – și atunci acest obiect umil va căpăta ceva din identitatea mea, așa cum un animal preia din caracterul stăpânului. E tuciul vieții mele. Am fost asigurat că, în pofida defectelor de turnare, de ordin strict estetic, mă va ține toată viața și îl voi lăsa și moștenire.
Da, vreau să las moștenire un tuci de mămăligă, cu tot ce înseamnă el. Cui să i-l las?
