Comentariile neoficiale sunt aproape unanime, americanii i-au trădat rușinos pe kurzi abandonându-i în fața turcilor. Dar dincolo de comentarii, cancelariile politice știu că realitatea e mult mai complexă.
De fapt, problema kurzilor este mult mai veche și mai complicată, așa încât în pofida contribuției lor majore la înfrângerea islamiștilor din Daesh, Donald Trump nu se afla în poziția cea mai favorabilă pentru a o soluționa, în sensul vederilor lor. Hotărârea lui nu este nepopulară în Statele Unite, căci americanii sunt interesați în primul rând de politica internă. Nu vor exista mitinguri impozante de solidaritate cu kurzii și de protest pentru faptul că președintele, lasă altora grija să-și asume un rol-cheie în Orientul Mijlociu.
Kurzii au fost membri ai coaliției internaționale anti-Daesh, dar și turcii au fost. Desigur, ace;stia dii urmă cu inconsecvențe dictate de interesele lor strategice. Turcia lui Erdogan este în același timp și un aliat strategic, de mare calibru al americanilor pe plan mondial, pe eșichierul vast al intereselor geopolitice.
Pus în situația să aleagă între doi aliați care sunt între ei inamici ireductibili guvernul american nu putea opta pentru altceva decît pentru un compromis, pentru o soluție de mijloc.
Nu era posibil să prefere o loialitate nobilă și absolută față de kurzi și să dezvolte o tensiune militară cu Turcia lui Erdogan, decis să stabilească o zonă tampon de securitate pe teritoriul sirian locuit de kurzii sirieni. Nu era, de asemenea, potrivit să șteargă cu buretele meritele incontestabile ale aliaților kurzi în lupta comună contra Daesh. Trebuia găsită o soluție acceptabilă pentru ambele părți.
Este ceea ce au încercat să facă trimișii lui Donld Trump, vivcepreșdintele Mike Pence și secretarul de stat Mike Pompeo care, la Ankara, l-au convins pe președintele turc să stopeze temporar ofensiva trupelor sale spre a permite luptătorilor kurzi să se retragă fără luptă în afara zonei de securitate planificate. Armistițiul de 120 trebuia respectat cu bună credință de ambele părți, ceea ce era foarte dificil, căci imediat au apărut acuzații ale kurzilor că li se împiedică retragerea până la termenul fixat (marți 22 octombrie) și, de asemenea, acuzații ale turcilor, că adversarii lor au încălcat deja armistițiul.
Dar onfruntarea militară majoră a fost totuși evitată la expirarea termenului acordat de Erdogan căci după cum s-a văzur, a intervenit un alt actor important in zonă, Rusia lui Putin care a preluat misiunea de jandarm pacificator abandonată de Statele Unite . Cât dee uitlă pe termen mediu și lung pentru Orientrul Mijlociu este această schimbare roluri, e altă discuție, dar Statele Unite amânând confruntarea dintre turci și kurzi a schițat o soluție care a fost apoi aplicată de alții, așa încât se poate spune că, parțial, și-au împlinit, obligațiile față ă de aliații kurzi.
Problema crucială a kurzilor, veche de secole, rămâne în continuare deschisă.
După cum se știe, kurzii un popor de circa 40 de milioane de locuitori nu au o țară proprie. Ei ocupă un teriroriu relativ vast (503 mii km2) împărțit între patru țări: sud-estul Turciei (210 mii km2), nord-estul Irakului (83 000 de km2), nord-vestul Iranului (195 000 de km) și două zone restrânse în nord-estul și nord-vestul Siriei (15 000 km2).
Potrivit principiului de autodeterinare al popoarelor, atât de activ și de frecvent invocat și aplicat în secolele XIX-XX, ei ar fi trebuit să aibă statul lor pe teritoriile pe care erau majoritari.
După primul război mondial, soluția aceasta părea că este abordabilă. Ca urmare a înfrângerii Imperiului Otoman, prin tratatul de la Sèvres (1920) se stabilise și fondarea unui stat kurd pe teritorii aparținînd fostului Imperiu Otoman în zonele locuite masiv de kurzi. A urmat însă o perioadă de tulburări politice, în Turcia monarhia a fost desființată și noua Turcie condusă Mustafa Kemal (Ataturk) nu a recunoscut tratatul, nu l-a ratificat și după un conflict victorios cu Grecia, s-a încheiat un nou tratat la Lausanne în 1923. Sub presiunea Turciei, s-a renunțat la înființarea statului kurd iar teriroriul locuit de aceștia s-a împărțit între Turcia, Iran, Irak, și Siria.
Așadar, atunci a avut loc fundamentala abandonare a kurzilor într-un moment favorabil pentru cauza lor și nu de America, ci de țările europene semnatare ale tratatului care au cedat în fața naționalismului turc kemalist. Poarta de intrare în istorie a kurzilor în cadrul unui stat național a fost prea strâmtă și de atunci s-a strâmtat încă și mai mult.
Kurzii din Irak, din regiunea numită Kurdistan, se bucură, de la căderea regimului lui Sadam Hussein, de o autonomie culturală, economică și administrativă pe care nu o au kurzii din celelaltre teritorii și mai ales kurzii din Turcia. Naționalismul radical kurd, reprezentat de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) care are o ideologie insurecțională manifestată de mai multe ori prin atacuri, atentate și alte acțiuni violente. El a fost înscris pe lista organizațiilor teroriste ceea ce nu serveste, de bună seamă, cauzei naționale kurde, Dsar violența PKK este și o urmare a disperării kurzilor de a nu avea nici o șansă de negociere sinceră cu un regim autoritar și șovin, interesat doar de distrugerea lor.
Kurzii au lipsa de noroc a tuturor popoarelor marginalizate de jocul intereselor geopolitice și economice dintre cei mari. Milan Kundera se indigna că prim-ministrul englez Chamberalin vorbea prin 1938 despre Cehoslovacia ca despre „o țară îndepărtată despre care nu știm nimic” Un alt prim-ministru englez, celebrul Winston Churchill, nu a dat nicio șansă polonezilor și i-a abandonat lui Stalin, deși aceștia au alcătuit în exil un guvern și o armată numeroasă care i-au ajutat decisiv pe englezi pe diferite fronturi împotriva naziștilor. Și exemplele pot continua desigur cu privire și la alte epoci și locuri.
Istoria după cum știm, a demonstrat că soarta popoarelor care nu fac parte din clubul select al marilor puteri poate fi fixată uneori pe simple petice de hârtie. Pot fi mai durabile și mai pline de consecințe dezastruoase peticele acestea de hârtie decât voluminoasele tratate dintre membrii clubului, încălcate fără scrupule când raportul de forțe îl favorizează pe unul sau pe altul.
Photo by Peter Curbishley 
