Trecusera cateva ore bune de cand impuscaturile incepusera sa se auda in jurul cladirii in care ne aflam. Acum se auzea si un elicopter care survola zona. Toata seara, usile de la celelalte celule s-au deschis si s-au inchis necontenit. Era, cred, trecut de miezul noptii cand usa de la celula noastra se deschide si unul dintre gardieni ii face semn lui Loti sa il urmeze.
De la plecarea lui Loti trecusera vreo 15-20 de minute. Pe holul arestului se auzea aceeasi vanzoleala care dura de ieri dupa-amiaza. Am fi dat orice sa aflam ce se intampla. La fel de brusc, usa de la celula noastra se deschide din nou si isi face aparitia Loti. Avea ochii iesiti din orbite de spaima. Vederea lui ne-a dat fiori. Dupa ce usa s-a inchis in spatele lui, ne spune repede ca “in tara este revolutie”. Am facut ochii cat cepele si ne-am adunat in jurul lui. Avea 5 minute sa-si stranga lucrurile si urma “sa fie eliberat”. Balbaindu-se, coplesit de emotie si de teama, Loti incerca sa ne explice ca tot arestul este sub stare de alarma – soldati si ofiteri, inarmati pana in dinti, forfoteau peste tot, detinutii erau scosi din celule si eliberati unul cate unul dupa ce, in prealabil, li se facea un instructaj: sa mearga direct la gara si sa plece din Bucuresti cu primul tren, altfel risca sa fie impuscati pe strada, din greseala. Loti era din Medias.
Nu a apucat sa ne spuna mai mult – probabil ca nici nu stia – ca usa s-a deschis pentru a treia oara in acea noapte si acelasi gardian i-a facut semn sa-l urmeze. Loti si-a luat cele cateva lucruri personale permise in celula si l-a urmat in tacere. Din prag, a intors privirea spre noi si ne-a urat noroc. Noi, la fel.
M-am uitat la Claudiu si i-am spus ca nu cred ca il elibereaza. Daca este intr-adevar revolutie, ar trebui sa ne elibereze pe toti deodata si nu pe rand. Atat Claudiu cat si Ionel ma aprobau din cap. La cateva minute, o rafala de impuscaturi s-a auzit undeva, foarte aproape de cladire. Cu totii am crezut atunci ca Loti a murit.* Le-am propus celorlalti colegi ramasi ca, in cazul in care cineva mai deschide usa, sa sarim toti trei pe el, altfel vom muri unul cate unul in spatele cladirii.
Eram in patul de deasupra, iar Claudiu se ghemuise sub patura in cel de jos. Gandul ca moartea era atat de aproape de noi ma facea sa tremur din toate incheieturile. Imbracat cu o salopeta primita in arest, eram slab ca un tar si flamand. Frigul din celula si emotiile produse de frica ma coplesisera intr-atat incat nu-mi mai puteam conteni tremuratul. Ma acoperisem cu patura roasa de vreme pana peste cap, dar acest lucru nu ajuta prea mult. Tremuram puternic, iar acest lucru facea ca patul sa scartaie cu zgomot. Probabil ca si Claudiu tremura in patul de jos, dar gandurile mele nu aveau timp de el: il vedeam pe gardian deschizand usa, iar cu mintea ma aruncam din capul patului in spatele lui. Repetam aceasta scena mental, ca un delir.
Nu stiu cand a trecut timpul. La plecare, Loti ne spusese ca era ora unu jumatate. De atunci cred ca mai trecusera vreo doua-trei ore. Agitatia de pe holuri se mai potolise. Nu reusisem sa dorm deloc sau aproape deloc. Cred ca, de fapt, atipeam cate putin pentru ca apoi sa ma trezesc si mai speriat, temandu-ma ca as putea fi smuls din pat prin somn. Din cand in cand, gandul imi zbura la Loti.
Deodata, cu un zgomot parca mai puternic ca oricand, zavorul de la usa este tras si usa se deschide larg. In prag isi face aparitia un tip slab; avea fruntea lata si purta ochelari cu rama groasa. In spatele lui, gardianul, altul decat cel de asta noapte, ne spune “buna dimineata”. Era pentru prima oara cand se intampla acest lucru. N-am stat sa ne gandim prea mult la asta fiindca tipul care tocmai intrase a inceput sa ne vorbeasca: “La Timisoara a inceput Revolutia de cateva zile, iar de aseara si in Bucuresti”. Era vizibil emotionat si speriat. Il chema Gabriel Andreescu si era persoana care peste ani avea sa devina presedintele GDS (Grupul pentru Dialog Social) si apoi al APADOR-CH (Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki). In acea dimineata de 22 decembrie fusese ridicat de la Buzau – unde avea domiciliu fortat – si adus la Departamentul Securitatii Statului din Bucuresti, pe Calea Rahovei 37-39. Acum aflam si eu unde eram inchis de doua luni, din 27 octombrie.
Gabriel ne-a povestit apoi tot ce aflase de la Europa libera si de la alte persoane: inceputa la Timisoara, unde se pare ca fusesera ucisi sute sau chiar mii de romani, Revolutia ajunsese de ieri, 21 decembrie, si in Bucuresti. Gabriel auzise ca zeci de romani fusesera ucisi in fata la Intercontinental. Credea insa ca oamenii vor iesi in strada tot mai multi si ca era posibil ca Ceausescu sa cada.
Mai tarziu, pe la orele 13, usa celulei noastre s-a deschis din nou; unul dintre gardieni i-a facut semn lui Gabriel sa il urmeze. Ne-am strans mainile si ne-am urat curaj. Nu stiam ce se intampla, dar nu-mi mai era atat de frica precum in noaptea dinainte. Speranta incepuse sa-mi incolteasca in suflet. Dupa vreo zece minute, se deschide usa din nou; de data asta, gardianul ii face semn lui Claudiu. Ramas doar cu Ionel, mi-am zis ca probabil ne transfera in alt loc. Pe la 13:30, a venit randul meu. M-au dus la magazia unde imi lasasem buletinul, ceasul si cele cateva haine cu care eram imbracat la arestare. M-au pus sa semnez de primire si mi-au spus ca sunt liber.
Am iesit afara. La intrarea in cladire, cativa militari in uniforma kaki vorbeau cu voce tare cu doi civili. Se uitau lung la mine, dar am trecut pe langa ei si am iesit in strada. De acolo, printre cladiri, mergand la intamplare, am ajuns repede intr-un loc deschis. Am aflat apoi ca era Piata Unirii. Vedeam grupuri de oameni mergand pe strada, veseli, cantand, imbratisandu-se. Am intrebat pe cineva ce s-a intamplat. S-a uitat la mine lung si mi-a spus: “A fugit Ceausescu”. In acel moment cerul intreg s-a lasat peste mine, strivindu-ma. M-am oprit si m-am lasat in genunchi. Plangeam in hohote si totul in jurul meu se invartea ametitor. Era prea mult. Bucuria era cu mult mai dolofana decat trupul meu pirpiriu. Fusesem arestat cu 60 de zile mai inainte, eram acuzat de “propaganda si actiuni impotriva oranduirii socialiste”, cu o condamnare intre 5 si 15 ani, iar acum, deodata, eram eliberat, iar Ceausescu fugise. Unde, nici nu mai conta…
Am aflat mai tarziu ca Mircea Dinescu ceruse, la televizor, de pe la ora 11, sa fie eliberati toti detinutii politici. Am mai aflat apoi ca in aceeasi cladire cu noi se mai afla si Petre Mihai Bacanu, precum si Radu Chesaru. Mai tarziu, peste ani, dezamagit de democratia originala a lui Ion Iliescu, Radu – cu care ulterior devenisem prieten – s-a sinucis. Arestat de Ceausescu, ranit la Revolutie, Radu s-a impuscat cu o arma de vanatoare. Cand a primit certificatul de revolutionar, la Cotroceni, Radu Chesaru a avut taria sa refuze sa dea mana cu Iliescu, spunandu-i in fata ca nu da mana cu criminalii.
“Olé, olé, olé, olé,
Ceausescu nu mai e!”
Seara, pe la orele 19:00, am ajuns in Piata Palatului, in fata fostului Comitet Central. Mii de romani, de toate varstele, scandau “Olé, olé, olé, olé, Ceausescu nu mai e!” Am inaintat incet, prin multime, pana am ajuns aproape de zidurile CC-ului. La un moment dat, prin multime au inceput sa-si faca loc militari in termen ce carau lazi cu munitie. Ca sa le dea o mana de ajutor, oamenii au facut lant viu, prinzandu-se de mana unii pe altii si facand un culoar pana sub un geam de la parterul cladirii. M-am prins si eu in acea hora a solidaritatii si a increderii depline in cel de langa tine. Nimic nu mai parea sa ameninte libertatea noastra, atat de nesperata si de frumoasa. Au trecut poate doua-trei minute si, dintr-o data, de nicaieri, a inceput vacarmul: rafale de pistoale mitraliera au inceput sa pacane din toate partile. Tipete speriate, zgomote de sticla sparta, ordinele militarilor veneau sa completeze un haos general care s-a instaurat cat ai clipi peste piata. Se parea ca se tragea de peste tot; tinta paream a fi noi, cei aflati in piata, sau poate cei care se aflau la balconul de unde cu doar o zi mai devreme Ceausescu incercase sa vorbeasca pentru ultima data. M-am trantit si eu la pamant, asa cum multi din jurul meu facusera. Am stat asa nemiscat pret de minute sau zeci de minute. Pe langa mine, peste mine, oameni alergau in directii diferite. Militarii luau pozitie de tragere din spatele unui tanc ce rasarise in mijlocul pietei. Tirurile de arma pareau sa vina de pe cladirea din fata CC-ului, fostul Palat Regal. Soldatii trageau ca apucatii in acea directie. Apoi, dintr-o data, schimbau directia si trageau spre cladirea Bibliotecii Centrale Universitare. Vedeam cum gloantele se spargeau de zidurile cladirilor din jur. In mod ciudat, singura cladire care parea neatinsa era CC-ul. Ca si cum nimeni nu ar fi tras in acea directie. Nici printre noi nu am vazut oameni atinsi de gloante. Am aflat mai tarziu ca tot ce s-a vrut a fost crearea panicii, pentru ca lumea sa se risipeasca. Au fost probabil si dintre cei care au fugit, dar majoritatea eram inca acolo si “infruntam” un dusman invizibil.
Am vazut ca oamenii au spart geamurile de la subsolul CC-ului si au inceput sa se strecoare in cladire. Am luat-o la fuga in acea directie si, printre cioburi, m-am strecurat inauntru. Era complet intuneric. Cateva lanterne sau brichete luminau calea catre interiorul cladirii. Am urmat multimea si am ajuns, pe holuri lungi, la intrarea principala de unde se facea o scara catre etajele superioare. Am incercat sa urcam, dar am fost opriti de oameni in civil care faceau de paza. Accesul catre etajele superioare se facea restrictiv. Am petrecut toata noaptea prin incaperile de la parterul si subsolul fostului CC. Din cand in cand mai ieseam afara sa vad ce se mai intampla. Se tragea in continuare, dar izolat, si mai mult de catre soldatii sau civilii care erau de partea Revolutiei. Se tragea spre tinte imaginare, dupa indicatiile unora sau altora dintre revolutionari, carora li se parea ca vedeau lunetisti pe cladirile vecine. Se tragea chiar si cu mitraliera grea de pe tanc. Intram din nou in CC, luam mancare sau tigari si le duceam celor de afara. Atunci am mancat, dupa foarte mult timp, cozonac, salam, franzela alba, banane si alte bunatati la care pana atunci doar visasem. Oamenii vorbeau ca s-au gasit magazii intregi cu alimente prin CC.
Mi-am umplut poala de tigari Carpati si am iesit afara. Pe un TAB, un grup de tineri strigau de zor slogane impotriva fostului dictator sau in favoarea Armatei. “Armata e cu noi! Armata e cu noi!” Vedeam zambetul tasnind pe buzele cate unui soldat in pauzele in care isi schimba incarcatorul sau aprindea o tigara. Am inceput sa arunc pachete de tigari in sus catre cei de pe TAB. O pustoaica – avea, cred, 14-15 ani – le prindea si le dadea apoi celor de langa ea. Apoi isi relua strigarile: “Noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa / Pana nu vom castiga libertatea noastra.” Strigam cu ei odata si simteam cum libertatea mi se strecura prin vine, ca o licoare ce-mi incalzea corpul si mintea.
In acea noapte am vazut cativa morti si raniti. Un om imbracat in haina de militar era cazut langa unul dintre zidurile CC-ului. Oamenii spuneau ca era un securist care fusese impuscat si aruncat de la unul din etajele CC-ului. Avea burta ciuruita de gloante. Mai tarziu, un altul fusese adus de militari din una din cladirile invecinate. Nu era mort. Soldatii il tarau prin multime, iar oamenii dadeau cu pumnii si picioarele in el. Era plin de sange si ingrozit de furia multimii insetate de razbunare. Dupa spusele oamenilor, era unul dintre lunetistii care ne luasera la tinta de pe acoperisul magazinului Muzica.
A doua zi, pe 23 decembrie, pe la orele 11, plecam catre gazdele mele din Bucuresti (la care locuisem cand am mers sa dau examen la facultate). S-au bucurat sa ma vada, spunandu-mi ca ai mei ma credeau mort. Sora mea suna din jumatate in jumatate de ora sa afle daca nu au nici un semn de la mine. In aceeasi dupa-amiaza luam trenul catre Focsani. Au trecut 16 ani de atunci, dar parca toate astea s-au petrecut ieri…
· Tompi Vasile, numele complet al lui Loti, nu a murit atunci. A fost scos din arest si lasat in strada. A ajuns apoi la Gara de Nord, de unde a luat un tren de noapte spre Ardeal. Fusese eliberat inaintea noastra, fiindca era bolnav de inima si securistilor le era probabil teama sa nu moara in celula.
