Mă pişcă, de fiecare dată, la inimă când îmi dau cu părerea privitor la lucruri despre care nu am toate datele, în lipsa unor cercetări serioase. Nu mi se pare corect să prăpădesc timpul oamenilor cu idei necoapte şi interpretări fără viziune. În jur e aşa inflaţie de ziarişti, scriitori, sforăitori şi plini de fiori, că numai eu mai lipseam.
Dincolo de sărăcia de logică, de subtilitate sau de îndoieli, mi se pare din cale-afară de obositor să constat la mulţi dintre aceşti închipuiţi gânditori lipsa de rigoare, de documentare, de gramatică şi de cunoştinţe, în general. Nu că aş fi mai cu moţ, dar să zicem că măcar conştientizez necazul (ba chiar mă căznesc să-l îndrept – fără vreun rezultat notabil, deocamdată).
Îndrăznesc să vorbesc despre asta, deşi ştiu că-i supăr pe mulţi, fiindcă văd ce uimire provoacă, zilele acestea, în România, rezultatele – mai slabe ca oricând – la examenul de bacalaureat. Aşa că îmi amintesc, de exemplu, cu ce stupoare descopeream, la venirea în Canada, nivelul dezastruos de limbă română al compatrioţilor cu care intram în contact.
Înainte să încep lucrul la Pagini Româneşti, nu avusesem ocazia să primesc atâtea mesaje (de la oameni din domenii diverse) şi, mai ales, nu citisem atâta maculatură, scrisă de nechemaţi cu pretenţii de autori şi “scoasă” în publicaţii sau la edituri care n-ar trebui să se numească aşa. În mintea mea de proaspăt imigrant, cei care ajunseseră să “se realizeze” aici erau nişte oameni bine pregătiţi, selectaţi pe sprânceană.
Trec mai uşor cu vederea greşelile persoanelor cu formaţie tehnică, dar cele făcute de absolvenţi ai unor facultăţi umaniste – ba chiar de absolvenţi de Litere! – îmi zbârlesc părul pe ceafă, de mă strânge elasticul. Unde mai pui că, în anii din urmă, unele edituri din România, altădată riguroase, au coborât la un nivel jalnic.
Nu am intenţia să îngrop opinia că acestea sunt detalii – în general, fără mare semnificaţie – şi că, făcând focus pe copaci, pierdem din vedere pădurea. Sunt convinsă că o anumită “lejeritate a fiinţei” e necesară pentru a avansa în proiecte, dar cred că societatea în care trăim îi exacerbează rolul. Toate filmuleţele cu “ia o pauză“, “las-o mai moale”, “don’t worry”, “smile” şi “enjoy” ne relaxează cam mult şi, poate, cam devreme, înainte să fi “pus osul” la ceva serios.
În România, nu e nicio noutate, banul a ajuns valoarea de referinţă, aşa că era de aşteptat ca altele, precum educaţia, să dea câţiva paşi înapoi. Şi este de crezut că situaţia se agravează în continuare, mai ales că sistemul de învăţământ a fost zdruncinat de nenumărate schimbări, în căutarea unor soluţii viabile.
Dar nu cred că problema e neapărat una românească. Să nu uităm că şi pe-aici se trag mereu semnale de alarmă în privinţa “décrochage”-ului şcolar sau a gradului de analfabetism. Chiar dacă e banal, poate nu-i total inutil să ne amintim că schimbarea începe cu noi, cu fiecare, cu modul în care privim ceea ce facem, cu felul în care-i influenţăm pe cei din jur.
Şi, ca să fiu soacră până la capăt, un mare semn de întrebare s-a ridicat în mintea-mi blondă cu ocazia proaspăt încheiatei vizite a ducelui şi ducesei de Cambridge. Ce drăguţ, s-a nimerit să fie tocmai Cambridge, adică locul acela reputat pentru o universitate în care chiar se face carte.
Foarte frumoasă vizită, un cuplu deosebit de simpatic, iar pr-iştii care au organizat agenda evenimentelor – nişte adevărate genii, aş zice. O întrebare mă bântuie însă şi nu înţeleg de ce presa abordează acest silenzio stampa dezamăgitor: cum se face că prinţul moştenitor al Marii Britanii are aşa dificultăţi să se exprime în limba franceză? Şi nu la vreo discuţie liberă, ci la citirea unui discurs scris pe hârtie. Să înţelegem că William nu vorbeşte nicio limbă străină sau doar că nu vorbeşte franceza, deşi e limba unei părţi – să-i zicem, însemnate – dintre viitorii săi supuşi? Nici nu sunt sigură dacă ar fi mai onorabil pentru el să aflăm, de exemplu, că se descurcă mai bine în spaniolă sau germană.
Ne întoarcem oare la acea “lejeritate” pe care o pomeneam mai devreme? E în “l’air du temps” ca până şi oasele regale să o lase mai moale cu educaţia? Nici regina, nici prinţul Charles nu au un accent prea fermecător, dar cel puţin ei vorbesc fluent franceza. Will e altfel, iar acest “altfel” pare să fie “de bine”. Oamenii îl iubesc nu numai pentru că e tânăr şi încă nu a făcut lucruri care să-i dezamăgească, dar şi pentru că le seamănă mai mult (chiar şi în privinţa educaţiei?).
Un argument clar, care mi s-a părut foarte trist: vizita junilor a avut o acoperire media internaţională de 12 ori mai mare decât venirea reginei, tot la Ziua Canadei, anul trecut. Adică a monarhului căruia cetăţenii Canadei i-au jurat credinţă (ok, evident, nu şi iubire), care conduce de vreo 60 de ani una dintre cele mai mari puteri ale lumii şi care, prin şefia Commonwealth-ului, are vreo 2 miliarde de “supuşi”. Pe scurt, a cuiva care reprezintă ceva în lume, şi anume o parte însemnată din istorie.
Concluzia ar fi deci că asistăm la o reaşezare a valorilor, pe care mă fac că n-o înţeleg? Parcă-l şi văd pe Pleşu, ridicând o sprânceană stufoasă: “Câtă subtilitate, ce fineţe a observaţiei!”.
