– interviu cu pictoriţa Raluca Pilat –
După expoziţia personală“Quantica”, din august 2010, după participarea la expoziţia colectivă “Femmes d’ici et femmes d’ailleurs”, din martie, Raluca Pilat se pregăteşte pentru o nouă expoziţie personală. În noiembrie. Până atunci, avem în acest interviu câteva gânduri ale talentatei plasticiene despre arta căreia i s-a dedicat.
***
FO: Ai absolvit, la Bucureşti, Liceul Nicolae Tonitza şi, în 1989, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu (folosesc vechea lui denumire), locuri de trecere pentru mulţi pictorii români de anvergură. Când ai simţit prima oară că pictura este calea ta? Poţi să identifici o cauză a acestei opţiuni? Un model? Un om providenţial, nu neapărat pictor, a cărui încurajare a contat?
RP: În jurul varstei de 8 ani, părinţii au ţinut să iau lecţii de pian. De fiecare dată, era un chin mobilizarea pentru mersul la şcoala de muzică. Iar de la oră ieşeam mereu cu ochii în lacrimi. Şi-au dat seama că nu avea sens să mai continui, aşa că au luat hotărârea să urmez cursuri de pictură şi desen la şcoala de artă din sector. Nu au fost deloc surprinşi când au văzut cu câtă bucurie aşteptam ziua de curs, nu i-a mirat nici premiul pe care l-am luat la sfârşitul anului. De mică îmi petreceam timpul mai mult cu creionul în mână, desenând. În plus, ambii mei parinţi aveau talent, cu toate că niciunul dintre ei nu a ales domeniul artelor. Mama a fost cea care m-a încurajat să merg pe acest drum, mai ales într-un moment de răscruce, atunci când, terminând Liceul de Artă “Tonitza”, trebuia să hotărăsc spre ce facultate urma să mă îndrept. Optam pentru un viitor “sigur” – cum şi-ar fi dorit tatăl meu – sau “incert”, ARTA ?! Dialogul cu profesorul meu de grafică, domnul Tofan, a fost decisiv în alegerea mea.
FO: După absolvirea Institutului, timp de 12 ani, ţi-ai împărţit existenţa între obligaţiile acaparante de mamă şi de profesoară, neuitând însă de chemarea spre creaţia de artă. Cariera de mamă înţeleg că te-a găsit cât se poate de motivată şi că n-ai avut decât satisfacţii din partea ei. Dar profesoratul? O viaţă axată pe profesorat nu îţi ajungea? Ce simţeai că pierzi, renunţînd la activitatea de pictor?
RP: Dupa terminarea facultăţii, am avut şansa de a alege: să predau într-o şcoală generală, sau la o şcoală de arte şi muzică de sector. M-am sfătuit cu profesorii mei din facultate şi, astfel, am ales o şcoală frecventată numai de copii talentaţi şi interesaţi să înveţe. Lucram cu grupe de copii mici (între 5 şi 10 ani) şi cu grupe de elevi mari. Privind în urmă, acea perioadă îmi pare acum dintr-o altă viaţă. Am avut mari satisfacţii alături de copii, acolo mi-am descoperit faţete ale propriei personalităţii pe care nu mi le cunoşteam. De fiecare dată, se creea o energie magică între copii şi mine, un fel de legatură profundă, intimă, care făcea ca sfârşitul orei să se prelungească de fiecare dată, spre exasperarea părinţilor ce aşteptau nerăbdători sfârşitul lecţiei. Simţeam atunci că intrasem într-o nouă etapă a vieţii mele, în care trebuia să mă dedic profesoratului, mai bine zis copiilor din şcoală şi copilului meu. Contactul cu arta nu era pierdut, permanent căutam teme, compoziţii intersante, interveneam în lucrările copiilor, magia culorilor era prezentă permanent în viaţa mea. Este drept că un dor de a mă dedica picturii pulsa din când în când în mine, dar permanent îmi spuneam că acea perioadă era trecătoare, de tranziţie, că trebuie să mă bucur şi să învăţ permanent din darurile prezentului, chiar dacă pe moment viaţa nu-mi oferea ceea ce visam.
FO: Ajunsă la Montréal în 2002, dai şi lecţii particulare tinerilor iubitori de artă, dar o faci de nevoie. Interesul tău profesional s-a mutat integral în tabăra creaţiei. Frecvenţa participărilor tale la expoziţii, colective dar mai ales individuale, s-a mărit. Eşti un artist plastic capabil să se producă într-o multitudine de tehnici (şi preiau acum dintr-o prezentare de găsit pe internet): pictură în ulei, în acrilic sau în guaşă, pictură pe sticlă, desen în creion, cerneală sau cărbune, pastel, gravură – acquaforte sau acquatinta. Cât datorează această pregătire multiplă profesoratului? Care-i tehnica în care te simţi cu-adevărat acasă?
RP: Odată cu întrebarea ta, Florine, conştientizez că încet, încet, m-am îndepărtat de grafică, gravură – specialitatea cu care am terminat Universitatea – şi m-am apropiat de pictură, probabil tocmai datorită culorilor, contactului permanent cu acestea din perioada în care am predat. Iniţial am început să pictez în ulei, acum folosesc şi acrilicul şi, în curând, voi încerca şi pigmenţii în pudră, care au apărut cu nişte nuanţe absolut fantastice. În legătură cu lecţiile particulare pot spune ca nu le dau din nevoie absolută. Aş putea găsi alte formule de a câştiga bani. Satisfacţia şi bucuria care îmi umplu sufletul de fiecare dată când elevul meu creează o lucrare foarte bună îmi dau energia să continui în paralel acest drum care, şi el, face parte din fiinţa mea.
FO: Ţi-am văzut spaţiul de lucru de la Montréal, camera cea mai mică dintr-un apartament (un condo) cu 3 camere. Mi-ai spus că atunci când ai de pregătit o expoziţie, tot arsenalul de pensule şi culori e la vedere, iar parchetul e acoperit cu o folie de plastic. Însă, cu toate precauţiile luate, parchetul din salonul alăturat îşi primeşte porţia lui de pete de culoare. După astfel de perioade de şantier, răzuieşti parchetul. Deocamdată rezistă. Ce-ţi doreşti, ca spaţiu de lucru? Prin ce diferă ce ai acum faţă de ce ai avut la Bucureşti?
RP: Aaa, da!, visez un atelier şi, dacă tot e vorba de visuri , de ce nu aş îndrăzni să visez unul chiar în blocul meu… dacă se va putea, poate chiar la acelaşi etaj. La fel în Bucureşti, am avut un apartament mare, dar, din păcate, nu şi un spaţiu numai şi numai pentru mine şi pânzele mele.
FO: Marc Marinescu-Constantin, artist plastic binecunoscut în comunitatea română, invitat de tine să-ţi vadă ultimele tablouri, şi-a luat răgazul să tragă o concluzie, apoi ţi-a spus, cu acel aer teatral care pe el îl prinde bine: “Nu mai ai cale de întoarcere!” Afirmaţia lui e una foarte apreciatoare. Dar… sună şi puţin înfricoşător, ca un fel de condamnare la chinuri veşnice. Nu te-a speriat? Vrei, eşti pregătită să… faci tot drumul?
RP: Mă pregătesc de o viaţă, drumul acesta este viaţa mea. Marc nu m-a speriat, mi-a confirmat ceea ce simţeam şi, doamne, cât m-am bucurat !!!
FO: Viziunea romantică asupra artiştilor posedaţi de propria lor artă îi vrea căzuţi pradă stimulentelor de tot felul. Cafeaua, tutunul, alcoolul… ori mai rău. Cum învingi tu orele mici ale nopţii, atunci când cauţi forţa de a isprăvi o pânză, cu presiunea deadline-ului unei expoziţii?
RP: Într-adevar, la mine inspiraţia este mai mare în partea a doua a zilei. Se întâmplă să lucrez la un tablou până spre dimineaţă chiar dacă nu am un “deadline”. Emoţia, efervescenţa gândurilor şi sentimentelor, fiecare urmă pe care pensula o lasă, îmi dau o energie care mă face să uit de nopţile albe din urmă. Din pacate, trebuie sa apelez la somnifere din când în când, pentru a căpăta puterea de a continua, în felul meu cam incomod de a munci.
FO: În vara lui 2010, ţi-am văzut expoziţia Quantica, de la hotelul Delta, din Montréal. A fost prima mea întâlnire cu pictura ta. Vârtejurile de culoare, conţinutul simbolic (pâlnii, felinare), biomorfismul (parcă jumătatea dinapoi a unui câine, parcă un cap de pasăre), neaşteptate contururi precise de obiecte (o roată de bicicletă), m-au făcut să te pun, şcolăreşte, în tabăra reunită a suprarealismului şi a expresionismului abstract. Am fost condus de mână de unele titluri în direcţia forării eului, am simţit accente de existenţialism, dar ţinute, cu pudoare, în surdină. Cum te raportezi la aceste curente care au marcat pictura ultimului secol?
RP: Cu aceste afirmaţii ale tale, Florine, mă simt, într-adevar, descoperită. Mă fascinează imaginaţia fantastică a suprarealiştilor, modul neaşteptat în care juxtapun elementele, creând forme cu o nouă conotaţie, unde raţiunea este lăsată să se odihnească, iar lumea onirică, a subconştientului, ne invadează. Dar, în acelaşi timp, compoziţiile libere, cu linii de forţă ce prind forme în funcţie de temperamentul şi viziunea artistului, spontaneitatea şi sinceritatea tuşelor expresioniştilor abstracţi mă bântuie în permanenţă. Mă regăsesc în ambele curente, ceea ce la început m-a speriat. Mi-am impus să las panica deoparte şi m-am apucat de lucru, mi-am lăsat sufletul, credinţele mele profunde, imaginaţia, raţiunea, viziunea mea, să se manifeste libere pe pânză. Şi astfel am început să fiu EU.
FO: Te-am auzit, de asemenea, vorbind de destructurare. Un concept umblat prin mai multe domenii artistice, constând în scoaterea la vedere a componentelor, a cusăturilor, a mecanismelor de realizare a produsului finit. În literatură, textualismul optzecist propunea o destructurare a convenţiei narative. Literatura de după a abandonat această cale. Fără intenţii minimalizatoare, să spun că şi arta culinară modernă promovează un soi de destructurare, vremea tocăniţei, a saramurei, părând dusă. Cât de hot este acest concept în pictură? Cât de aproape îl simţi?
RP: Destructuralismul îl putem percepe mai ales începând cu perioada modernă, odată cu revoluţia tehnică el lăsându-şi amprenta în toate domeniile de activitate. În artă, destructurăm începând cu impresionismul, iar mai târziu dezorganizăm compoziţiile. Portretul, corpul uman, de exemplu, îl descompunem în diferite forme volumetrice sau lineare, în literatură naraţiunea dispare, tăiem ritmurile, izolăm instrumentele, separăm cuvintele de melodie, desfiinţăm chiar melodia (cazul unor compozitori contemporani, minimaliştii). Ajungem până la a nega forma cunoscută (apariţia abstractului), atingem de multe ori domeniul absurdului, desfiinţăm intriga, personajul, cronologia evenimentelor (Noul Roman). Eu găsesc foarte interesant de observat acest proces al destructurării, de care rareori devenim conştienţi, şi de aceea vreau sa-l exprim şi în arta mea. Mai mult, percep acestă etapă într-un mod pozitiv. Îmi aminteşte chiar de domeniul care m-a inspirat la început în picturile mele, Alchimia. Destructurarea trebuie să atragă automat şi o restructurare. Sunt foarte curioasă să văd înspre ce fel de restructurare ne îndreptăm, care va fi evoluţia noastră.
FO: Spune-mi numele unor pictori din recent încheiatul secol XX care contează mult pentru tine. Dacă ar fi să alegi câţiva pictori români din aceeaşi perioadă cărora te simţi, ca artist, îndatorată, care ar fi ei? În fine, pe cine urmăreşti cu interes dintre pictorii care expun astăzi la Montréal?
RP: Iubesc arta lui Kandinsky, Klee, Rothko, Mirò, Roberto Matta, Max Ernst, Pollok, Tapies, sau Duchamp – la Duchamp mă atrag mai ales reflecţiile pe marginea artei şi esteticii. În legatură cu arta românească, mă gândesc cu mare recunoştinţă la profesorul meu, pictorul şi graficianul Traian Brădean, dar şi, cu mare bucurie, la Ciucurencu, Piliuţă, Horia Bernea, Ilfoveanu, Zidaru. Aici, în Montréal, urmăresc cu mare interes evoluţia unui pictor a cărui artă îmi este foarte aproape de suflet: Dominic Besner.
FO: Pictura are ceva dintr-o activitate iniţiatică. Mulţi văd un tablou, puţini îl pricep. Am aflat că ai o soră şi un cumnat care sunt pictori, de asemenea. Care aparţin, deci, aceleiaşi confrerii oarecum oculte. Mi-ai spus că părerea lor contează enorm pentru tine. Că, în faţa unui tablou nou, nici măcar terminat, numai un astfel de confrate poate să-ţi spună, cu un aer conspirativ, arătând cu degetul o pată de culoare: “Aici e ceva cu totul deosebit! Ai reuşit ceva deosebit de curajos!” Te interesează şi părerile celor mai puţin iniţiaţi?
RP: Ţin mult la părerea colegilor mei, suntem bântuiţi împreună de aceleaşi nevoi, aceleaşi visuri, aceleaşi frustrări, trecem împreună prin aceleaşi etape inevitabile pe acest drum al artei, dar, sinceră sa fiu, când un privitor care nu are o pregătire specială în domeniul artei îmi apreciază un tablou, îl place foarte mult, chiar decide să-l cumpere, simt cea mai mare bucurie şi am conştiinţa unei mari realizări.
FO: La expoziţii, nu iniţiaţii cumpără tablouri. Iniţiatul apare la vernisaj ca să-şi încurajeze amicul artist sau ca să spioneze evoluţia competitorului. Cumpărătorul, în schimb, vine cu o atitudine de investitor. E mai interesat de cota artistului decât de tablouri. Cum forţează artistul Raluca Pilat limitele acestui cerc vicios? Cum speră ea să-şi convingă potenţialii cumpărători că este un artist care urcă, unul a cărui semnătură pe un tablou va valora mâine mai mult decât azi?
RP: Nu vreau să forţez nimic. Profesorul meu Brădean ne repeta mereu : “fiţi sinceri cu voi şi cu pânza din faţa voastră”. Îmi urmez calea mai departe aşa cum m-a învăţat maestrul meu, în această relaţie intimă şi sfântă cu pictura mea. Voi avea în fiecare an expoziţii (preţurile tablourilor mele au crescut an după an şi, sper, vor mai creşte). Am planuri pe care încă nu le pot dezvălui şi îmi doresc ca, în viitor, publicul care intră în contact cu arta mea să fie cât mai numeros.
FO: Pe când următoarea expoziţie?
RP: Urmatoarea expoziţie va fi în luna noiembrie, la “Monument-National”, prima cladire de teatru construită pe teritoriul Canadei, care acum face parte din patrimoniul naţional al Québecului. Un loc foarte apreciat şi iubit de către publicul montrealez.
