Austeritate perpetuă?

“Europa se bronzează pe un vulcan” – aşa sună începutul unui articol din presa franceză, de acum câteva săptămâni. Autorul compară vara lui 2011 cu vara lui 1914, când europenii plecaseră în vacanţă, câştigând câteva săptămâni de linişte, în timp ce guvernele pregăteau războiul. Situaţie asemănătoare cu cea de acum din lumea finanţelor. Mulţi dintre noi sunt în concediu, se bronzează, în­cer­când să nu se gândească la furtunile economico-financiare care ne ameninţă.

Cât de puternice vor fi ele, cine le provoacă, în ce mod pot fi evitate? Toate teoriile sunt vehiculate. Unii spun că sistemul financiar-bancar e de vină, actuala criză fiind provocată de nebunia din 2008, declanşată de împrumuturile ipotecare. Alţii cred că statele au reacţionat prost, încercând să intervină prea mult în eco­nomie. Dimpotrivă, zic alţi teoreticieni, statele au intervenit prea puţin! Ar fi trebuit să pună şi mai multă ordine în finanţe, în pieţe, să interzică unele tranzacţii. E o criză provocată de dereglementările excesive, deci de dreapta, spun cei de stânga. Dimpotrivă, e cauzată de intervenţia statelor, deci e provocată de stânga, spun cei de dreapta.

Când Titanicul se scufundă, ideologiile ar trebui să conteze mai puţin. Nu e întotdeauna cazul. Vedem ce s-a întâmplat în Statele Unite unde, din cauza diferenţelor de abordare dintre republicani şi democraţi în privinţa plafonului datoriei publice, tensiunea a atins cote maxime. Războiul politic este unul dintre motivele pentru care Standard & Poors a coborât ratingul Americii, dincolo de problemele bugetare.

În alte părţi, politicienii îşi dau seama că e nevoie de unitate în discurs. Socialiştii fran­cezi, de exemplu, deşi cri­tici cu acţiunea preşedintelui Nicolas Sarkozy, sunt de acord cu planurile de reducere a datoriei şi a deficitului în următorii ani. Atât stânga, cât şi dreapta franceză se gândesc la costul imens pe care l-ar reprezenta o degradare a notei ţării: împrumuturi mai scumpe, inevitabile creşteri de impozite, plan de austeritate şi mai dureros. Sunt unele state în care nici nu mai conteaza cine e la putere, pentru că austeritatea e obligatorie: în Grecia, un guvern socialist trebuie să aplice cele mai dure măsuri sociale pe care le-a cunoscut ţara, la fel şi în Spania, unde alegerile de la sfârşitul lui noiembrie vor duce probabil la o victorie zdrobitoare a dreptei, care va trebui să continue reducerile bugetare începute de stânga.

În Europa, ţările par lansate într-o adevărată competiţie a reducerii cheltuielilor publice. Guvernele din sudul continentului anunţă cifre ambiţioase, cu economii de zeci de miliarde de euro în următorii ani. Va fi suficient pentru a convinge “pieţele” că aceste state merită să fie împrumutate, pentru a opri degradările repetate ale ratingurilor şi pentru a-i împiedica pe cei care vor să speculeze? Greu de spus, mai ales că reducerea cheltuielilor publice e o măsură cu dublu tăiş: ea duce şi la reducerea consumului intern. Or, fără consum, e greu să ai relansare economică. Cercul e vicios deci.

Riscul e ca egoismele naţionale să câştige din ce în ce mai mult teren şi să ducă la tentaţia izolării. Ţările bogate şi disciplinate să se sature în a susţine statele mai sarace, lovite de criză şi cu finanţe în dezordine. Europa s-ar rupe şi visul european s-ar spulbera. Efectele negative ar putea fi însă atât de mari încât peste câţiva ani, chiar bogaţii să îşi dea seama că era mai bine să fi fost generoşi în momente de criză. Celălalt scenariu ar fi tocmai ca Europa să devină din ce în ce mai unită şi mai solidară. Întrebarea este însă dacă liderii europeni sunt capabili să se ridice la înălţimea momentului.

Unde se situează România? Spre deosebire de alte ţări din Europa, planul de austeritate a fost lansat acum mai bine de un an. Sub cauţiunea FMI, a Băncii Mondiale şi a Comisiei Europene, România are azi un rating internaţional mai bun decât în 2010. Nu e un lucru rău, mai ales în condiţiile în care atâtea state îşi pierd punctele oferite de agenţiile de rating. Dar stabilizarea macro-economică a însemnat costuri teribile pentru cei din sectorul public şi pentru sectoare care ar trebui să fie prioritare: educaţie, sănătate, cercetare. Recent anunţata strategie fiscală arată că austeritatea se va prelungi cel puţin până în 2014. Guvernul actual a reuşit să reducă unele cheltuieli, dar are încă dificultăţi în a rezolva problema arieratelor (datoriile istorice ale companiilor publice), în colectarea veniturilor fiscale şi în absorbţia fondurilor europene. Cu un consum intern prăbuşit din cauza crizei, România se bazează pe investiţii şi pe exporturi pentru a depăşi momentul dificil. Depinde deci de ceilalţi. Iar dacă vine o nouă criză, România nu va avea cum să scape.