Retrogradarea, pentru prima oară în istorie, a ratingului de ţară al Statelor Unite i-a făcut pe mulţi să-i cânte, prea grăbiţi, prohodul. Am auzit, în ultimele săptămâni, că America este o ţară putredă, plină de datorii, că nu mai produce maşini, că altădată, ci speculaţii bursiere, că are companii prospere pe hârtie, dar fără valoare în realitate. Fiecare dintre aceste afirmaţii este parţial adevărată, dar economia Statelor Unite nu poate fi judecată decât pe ansamblu.
După aceşti pesimişti, secolul american a apus, iar mileniul asiatic a răsărit. Este deja un loc comun să afirmăm că asiaticii au preluat puterea în lume şi că ei vor conduce ostilităţile. Nu m-aş grăbi să înmormântez economia americană înainte că ea să fie moartă; nu cred că chinezii îşi doresc falimentul Americii. Să vă spun de ce.
Mai întâi, băncile chineze deţin o cantitate uriaşă de dolari americani. De aceea, chinezii sunt primii interesaţi să le menţină şi să ridice valoarea; în niciun caz nu vor să scufunde dolarul american.
Este adevărat că, după ultimele evaluări, China deţine cam 18% din PIB-ul mondial, iar SUA 17%. Dar propovăduitorii sfârşitului visului american nu se uită la structura produsului intern brut din aceste două ţări aflate, chipurile, în rivalitate. În cazul SUA, economia se bazează pe consum intern, adică pe ce se produce şi se vinde în ţară. Este cea mai sănătoasă metodă de creştere economică. China face bani din exporturi şi nu din ce consumă propria populaţie, multă, dar fără putere reală de cumpărare. În momentul în care comenzile de exporturi se taie, China reculează economic. Şi acum, partea cea mai interesantă. De unde vin comenzile de export ale Chinei? Ei bine, în principal, de la rivalii lor americani şi din Europa Occidentală. De fapt, China creează PIB prin mâna de lucru extrem de ieftină a locuitorilor săi. Cu alte cuvinte, chinezii sunt dependenţi de americani de unde, practic, le vine prosperitatea. Şi nu au nici cel mai mic interes ca SUA să se prăbuşească. Ar însemna sinucidere curată.
Prosperitatea este un termen diferit ca semnificaţii în SUA şi China. SUA este prosperă dacă americanii trăiesc bine. La chinezi se patentează noul sistem, în care ţara este plină de dolari, dar grosul populaţiei trăieşte din câteva boabe de orez pe zi.
După unii, chiar acest sistem centralizat îi va face pe chinezi să cucerească supremaţia pe termen lung. Dar această construcţie – bazată pe doctrina întâi ţara să prospere şi apoi locuitorii– poate fi foarte fragilă. Este destul ca dictatura să slăbească, democraţia să pătrundă în China şi totul s-a sfârşit. Deocamdată nimeni nu are interesul să-i trezească pe chinezi. Pentru că toţi se tem că democraţia în China ar însemna un val de emigrare către ţările prospere. Veţi spune că chinezii au invadat deja continentul nord-american. E numai o impresie. Dacă ar bate la poartă 100 de milioane de ochi oblici înfometaţi?
Echilibrul este bine stabilit între aceste două lumi foarte diferite ca mod de gândire. Mai curând decât să-şi dispute supremaţia, Statele Unite şi China au tot interesul ca lucrurile să meargă în acelaşi ritm ca şi până acum. Americanii le dau comenzi, chinezii strâng dolari la saltea şi totul este bine. America nu va falimenta niciodată, pentru că toţi ar falimenta odată cu ea. Prăbuşirea dolarului este nefezabilă, pentru că el este reperul financiar al lumii.
Retrogradarea ratingului pică mai curând bine administraţiei Obama şi am o bănuială că Standard & Poors a servit intenţiilor acestuia de a tăia cheltuielile. Americanii trebuie să-şi amintească de ce au prosperat atât de mult în ultima sută de ani. Pentru că au construit la propriu şi nu au mişcat bani virtuali, aşa cum s-a întâmplat în ultimul timp. Revenirea la originile prosperităţii, de asta au americanii nevoie. Mileniul asiatic poate va veni, dar nu prea curând.
