Din joacă, pentru totdeauna – interviu cu actriţa Medeea Marinescu

Pe Medeea Marinescu o ştim de când era o copilă de 6 ani şi se juca – destul de cu pricepere – de-a actriţa, în filmul Maria Mirabela. Şi poate că nici ea nu se gândea, pe atunci, că actoria va deveni pasiune şi meserie. Cert e că în 1996 a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, clasa profesorului universitar Florin Zamfirescu. (Să precizăm că Medeea a ales acest drum nu fără ezitări, deoarece urmase liceul George Enescu şi se pregătea, studiind pianul, să intre la Conservator.) După absolvire, se îndreap­tă spre scena Teatrului Naţional, unde joacă alături de doi actori pe care-i admiră: Carmen Stănescu şi Radu Beligan. În film şi teatru, rolurile ei se numără deja cu zecile. În ultimii ani, a fost distribuită şi în filme franţuzeşti (Je vous trouve très beau; Donnant, donnant). Pe plan personal, Medeea Marinescu exersea­ză, de doi ani, meseria de mămică, cel mai important rol al său, care-i umple sufletul.

În 2007, în România avea loc premiera piesei Străini în noapte, cu Florin Piersic şi Emilia Popescu (înlocuită, din 2010, de Medeea Marinescu). Izvorâtă din Les Montagnes russses, de Éric Assous – piesă pe care regizorul Radu Beligan a văzut-o la Paris, la Teatrul Marigny, jucată de Alain Delon şi Astrid Veillon -, Străini în noapte aduce într-o cameră două personaje aparent banale. În absenţa soţiei şi a fiului său, plecaţi în vacanţă, un bărbat în pragul bătrâneţii agaţă, într-un bar, o tânără şi o invită la el. Departe de a fi prada uşoară care se anunţa la început, Juliette se “schimbă la faţă” de mai multe ori, jucând roluri diferite: tânără virtuoasă, cu principii, prostituată, jurnalistă aflată în misiune… Bărbatul, un Pierre cu nuanţe de Pierrot, face faţă atât cât poate situaţiei, sedus şi enervat, plictisit şi intrigat. Dialogul e o trântă permanentă, în care cei doi se rostogolesc neîncetat, trecând deasupra când unul, când celălalt. Dimineaţa, fiica necunoscută a iubitei abandonate în tinereţe, dă, în sfârşit, cărţile pe faţă.

P.R. Cum e să joci alături de Florin Piersic? Est-ce que vous le trouvez beau?

M.M. Nu e greu de ghicit răspunsul: il est vraiment beau. E reconfortant. Întotdeauna şansa de a avea ca parteneri artişti excepţionali e un avantaj pentru orice artist mai tânăr. Pentru că te pun şi pe tine într-o lumină bună, favorabilă. Şi, ca orice artist mare care se respectă, Florin Piersic e un partener foarte generos.

P.R. Care e cel mai frumos compliment care vi s-a făcut vreodată? Am citit pe un forum că sunteţi “o tipă tare”.

M.M. (Râde.) N-am timp să citesc comentarii din astea… şi de multe ori mă şi feresc să citesc. Dar cred că cel mai frumos compliment pe care l-am primit a fost când cineva mi-a trimis un link la o publicaţie din Los Angeles, unde se făcea, într-o paranteză, o comparaţie a mea – după rolul din Je vous trouve très beau – cu Meryl Streep, o actriţă pe care eu o ador şi pe care mi-aş dori în viaţa asta să o văd măcar o dată…

P.R.  Să-i fiţi parteneră…

M.M. O, Doamne, nici nu îndrăznesc să mă gândesc la aşa ceva… M-aş mulţumi să o văd măcar o dată de aproape. A fost oricum cel mai frumos compliment pe care mi-l putea face cineva.

P.R. Ce vă place la rolul pe care l-aţi jucat astă-seară?

M.M.  Îmi place totul. Pentru că este un rol pe care nu-l întâlneşti în fiecare zi în meseria de actor. Nu pentru că e un rol principal, ci pentru că e atât de complex. Practic e un personaj care trece prin cinci ipostaze extrem de diferite. Şi asta e fantastic pentru un actor. Să treci de la o tipologie la alta şi să trezeşti în spectator râsul şi lacrima. E extrem de ofertant şi îmi place foarte mult. Nu ştiu dacă e cel mai complicat rol al meu, însă e, cu siguranţă, cel mai solicitant, cel mai spumos, cel mai spectaculos.

P.R. Familia ocupă un loc important în viaţa dvs.?

M.M. Absolut. Întotdeauna. Eu sunt nu doar o familistă convinsă, ci şi adepta ideii că familia e cea care ne dă echilibru. Fiindcă viaţa noastră, a actorilor în special, e tumultoasă… Sigur că e foarte spectaculoasă, te hrăneşte foarte mult, dar te şi devorează. Şi atunci ai nevoie întotdeauna să te întorci, după ce ai făcut un film sau după ce ai terminat un spectacol, cum e cel din seara asta, să te întorci, fie şi cu gândul, la familia ta. Sunt sentimente profunde, intime. Eu am avut parte şi în copilărie de părinţi care, lucrând în cine­ma, cunoşteau şi înţelegeau fenomenul foarte bine, din interior. Iar acum, soţul meu, fiul meu, mă echilibrează foarte mult şi mă ajută să rămân un om normal.

P.R. Aţi avut ocazia să lucraţi în Franţa, să faceţi filme acolo. V-a tentat  vreodată ideea de a pleca din Ro­mâ­nia, pentru a vă stabili în străinătate?

M.M. Întotdeauna am zis că, pentru un actor, acasă e acolo unde lucrează. Am avut contracte, pentru câteva luni, cu teatrul, în Anglia sau în Franţa, cu filmele… Mi-am dus acolo, pe cât am putut, familia şi mi-am creat o oază care se numea acasă, în momentul acela. Nu cred că m-am luat foarte în serios în privinţa asta, în sensul alegerii unei patrii. Adică n-am avut opţiunea asta foarte clară. M-am gândit, mi-a trecut prin minte, dar poate că pentru că deja aveam un drum destul de bine croit în România, n-am vrut să-l părăsesc. Şi mi-am zis că dacă e să se întâmple să fac ceva în Franţa sau într-o altă ţară, se va întâmpla. Poate că niciodată nu mi-am asumat un risc major, de a renunţa definitiv la ceva, pentru că înseamnă să încui o uşă, să las totul acolo şi să încep ceva de la zero. Şi nu am făcut-o.

P.R. Spuneaţi odată că vă temeţi de societatea de consum, aşa cum aţi văzut-o în Occident, în Ame­rica. Se îndreaptă România spre acest tip de societate?

M.M. Da, România a intrat în ma­laxorul ăsta, al consumului. S-au construit atâtea mall-uri, sunt atâtea opţiuni – necesare după o perioadă în care au lipsit atât de multe lucruri. Dar tinde să ne acapareze foarte mult timp din viaţă. Şi atunci – fiindcă nu mă exclud nici pe mine – aveam zile pe care le petreceam făcând shopping. Dar la un moment dat trebuie să te extragi din malaxorul ăsta şi să-ţi dai seama că e foarte înşelător. Să te trezeşti. Să te îndrepţi spre altceva decât bunurile exclusiv materiale. Ele trebuie să fie doar un suport, un mij­loc, nu un scop în sine.

P.R. Cum este să fii un copil-actor? V-aţi dori ca fiul dvs. să vă calce pe urme?

M.M. Pentru un copil nu-i greu, pentru că un copil nu are conştiinţa profesiei, nu are sentimentul că face o meserie. Un copil se joacă. E mai greu pentru regizor, să ştie să-l îndrume, să-l manipuleze – într-un sens bun, pentru a obţine ceea ce vrea în film. Pentru copil e simplu să se joace, face parte din normalitate. Mai greu e după ce devii adult şi eşti conştient că eşti privit; ego-ul tău începe să se teamă că e judecat, că e criticat. Unui copil nu-i pasă că e criticat, el e liber în tot ce face. Pentru fiul meu… sper să am înţelepciunea să-l las să aleagă ce-i place. Să fie liber în alegerile sale. Dacă va fi un mare talent şi talentul îl va împinge să fie actor, n-am să am nimic împotrivă.