Pescarul de suflete – interviu cu actorul Florin Piersic

Actul I (despre cum un actor se pune în scenă)

Cine s-ar fi gândit că sala va fi prea mică, uşile prea puţin rezistente, ziua prea scurtă şi noaptea şi mai scurtă atunci când Florin Piersic poposeşte undeva? Fie şi dincolo de un ocean, pe o cale lungă precum a lui Făt-Frumos din poveste… Cine să-şi imagineze că spectacolul nu începe şi totuşi nimeni nu se supără (ba dimpo­trivă), fiindcă marele actor îşi face deja numărul preferat, al monologului interactiv, cu un du-te-vino ameţitor de poveşti care trimit către oameni, timpuri şi zări diferite. Fiindcă dacă e vreun talent pe care Florin Piersic îl are în egală măsură cu cel actoricesc, acela este talentul de povestitor. Într-o plasă care se ţese singură, amintirile maestrului pleacă în toate părţile, se ramifică la infinit, pline de date şi detalii incredibile, se colorează în obraji, rezonând în tonuri de râs şi de plâns, pentru a se întoarce la un moment dat, pe neaşteptate, la punctul de pornire, în matca povestitorului. Şi dacă unii, mai cârcotaşi, vor observa redundanţele, le vom răspunde pe dată că rolurile cele mai bune sunt cele îndelung repetate.

Actul II (repere în peste 50 de ani de actorie)

Rolul norocos a fost cel al lui Peer Gynt, spectacol făcut după piesa cu ace­laşi nume a lui Ibsen, la Teatrul din Piatra-Neamţ (unde tânărul actor făcea un stagiu “de provincie”). Împreună cu alţi câţiva colegi de generaţie, Florin Piersic va “des­chide sala Cassandra” (sală unde debu­tea­ză absolvenţii Facultăţii de teatru şi film), cu acest spectacol în care joacă atât pe tânărul, cât şi pe maturul şi pe bătrânul Peer Gynt – trei roluri într-unul, care îi aduc noroc, căci este remarcat de marii regizori ai momentului.

I se propune deci angajarea la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde debutează în Tragedia optimistă, cu un succes care-i depăşea toate aştep­tările. A fost atât de convingător în rolul lui Alexei, că actorii ruşi veniţi în turneu şi aflaţi în sală au fost siguri că au dat pes­te un conaţional. Ceva mai târziu – alt moment important – regizorul Alexandru Finţi i-a oferit rolul prin­ţului Mâşkin, în Idiotul. Tot maestrul Finţi i-a încredinţat apoi “cel mai interesant” şi “cel mai de efect rol”, cel al lui Lennie, din piesa Oameni şi şoareci, a lui Steinbeck. “Un uriaş cu minte de copil, care plânge-râde, plân­ge-râde; rolul cerea o concentrare extraordinară şi o mare uşu­rinţă de a trece de la o stare la alta.” Din acest moment, devine evidentă înclinaţia actorului pentru ro­lurile de compoziţie.

Cameleonic, e capabil să joace în fie­care seară a săptămânii alt rol. Se simte pe scenă (şi pe platoul de filmare, desigur) ca peştele în apă, iar pofta sa de muncă e pantagruelică. În film, i se încredinţează rolurile care-i aduc mare popularitate, cel al haiducului Anghel Şaptecai şi al lui Mărgelatu. Dacă e să aleagă un rol pre­ferat, în cinema, acesta este însă cel al colonelului Luncan, din Paraşutiştii. Iar mai recent, filmul Fix Alert, în regia lui Florin Piersic Jr., i-a dat ocazia unui rol deosebit, în care fizionomia i-a fost atât de mult schimbată prin machiaj încât nici prie­tenii nu l-au recunoscut.

Chiar dacă e conştient de puterea cinematografului, scena îl fascinează parcă mai mult, fiindcă îi pune în mod real talentul la încercare. Florin Piersic se bucură de cronicile entuziaste ale criticilor de teatru şi de aprecierea regizorilor şi colegilor de  breaslă, însă mândria lui este faptul de a fi fost “actorul de suflet” al lui Marin Preda, care spunea, într-un interviu: “În fiecare seară ştiam că ăla de pe scenă e Florin, dar în fiecare seară avea un alt fel de a vorbi, de a se mişca…”

“Mi-e imposibil să realizez că eu am vârsta asta”, spune actorul când vine vorba de cei 75 de ani, pe care, de altfel, nu-i arată. Mereu înconjurat de roluri şi de amintiri, pasionat de muncă şi de bucuriile vieţii, Florin Piersic are, mai nou, la Cluj – oraşul natal -, un cinematograf care-i poartă numele.

Actul III (câteva aspecte, revăzute şi adăugite)

Despre limite şi neîmpliniri. “Tu trebuie să-l joci pe Hamlet, mi-a spus maes­trul Finţi într-o zi. Şi, în timp ce repetam cu el, într-o dimineaţă a murit. A făcut atac de cord. Am pierdut cel mai frumos rol pe care-l poate face un actor.” (Nu l-a mai jucat niciodată.)

Despre momente dificile, pe scenă. “N-aş putea spune că, vai de mine, a fost un moment în care m-am pierdut complet. Nu. Mai pierzi o replică, mai pierde partenerul, dar te adaptezi imediat şi-ţi revii.”(În spectacolul Străini în noapte, actorii au abandonat spontan scenele în care îşi aprind câte o ţigară, fiindcă… în Canada nu se fumează pe scenă.)

Despre rolul în telenovela Lacrimi de iubire. “Cum ziceau Marin Moraru şi maes­trul Dinică, Dumnezeu să-l ierte, ne-am dus să câştigăm nişte bani, având noi o pensie mică.” (Într-un interviu acordat în ţară, Florin Piersic mai spunea că a fost tentat să o încerce şi pe asta).

Despre hotărârea de a fi student la Psihologie, la 73 de ani. Înaintea unui spectacol la Iaşi, s-a dus la o întâlnire cu profesorii şi studenţii de la Universitate. “Şi, la un moment dat, din cauza felului cum m-au primit (…), atât de bine m-am simţit în acea seară, încât i-am întrebat: Nu mi-aţi da voie să vin mâine să completez nişte acte şi să mă înscrieţi şi pe mine în anul întâi la facultate?” (De fapt, Florin Piersic a urmat modelul maestrului Radu Beligan care, la peste 90 de ani, are o activitate intensă, pe toate planurile, folosind inclusiv calculatorul. Niciodată nu e prea târziu să înveţi.

Actul IV (“întâmplări mici care fac o situaţie mare”)

Florin Piersic scrie o carte. Autobiografică. Începută în noaptea care a urmat morţii tatălui său. Acest prim capitol, despre “tot ce a însemnat el şi cum era”, a fost publicat, două zile mai târziu, în Totuşi iubirea, la iniţiativa poetului Adrian Păunescu.

P.R. Tatăl dvs. a avut şi probleme politice…

F.P. Da, a fost în închi­soa­re 4 ani. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, deci în perioada stalinistă, când toţi intelectualii au fost arestaţi, că făceau parte din partide politice. Tata făcea parte din Partidul Li­beral al lui Tătărăscu; erau puşi, fără să fie întrebaţi unde vor; intelectualii toţi erau acolo. Şi toţi au fost luaţi şi duşi la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Bragadiru, la Popeşti-Leordeni, la Jilava. O minune a fost că tatăl meu s-a întors acasă, mulţi au murit pe-acolo.

P.R. A avut această istorie un impact asupra carierei dvs.?

F.P. A avut impact. Îmi pare bine că pot să vorbesc despre asta. Eram foarte tânăr şi, când am dat examen ca să intru la Institut, cine crezi că era în comisie? Toată floarea actorimii şi a regiei române. Marieta Sadova, George Vraca… În ziua când m-am prezentat eu, un actor, Niculescu (nu mai trăieşte), a spus “Şi acum, ultimul, înainte de a pleca dvs. la masă, e un băiat din Cluj, Piersic Florin”. Şi ăştia din comisie au spus “Bine”. Şi eu am intrat. În momentul acela, Elena Negreanu, care mă remarcase la examenul de verificare a aptitudinilor (că atunci nu puteai veni direct să dai examenul la Bucureşti; abia după ce treceai examenul din provincie, unde erau aleşi, din 200, doi sau trei) s-a întors spre doam­na Sadova, care era şefa comisiei, şi a spus “Ăsta e.” Şi eu m-am gândit că asta înseamnă că i-a vorbit despre mine, i-o fi spus “am găsit la Cluj un băiat care a recitat grozav, e aşa, arată aşa…” Şi nu ştiu ce i-o mai fi spus. Şi cine credeţi că mai era acolo? Septimiu Sever, cel pe care l-aţi văzut astă-seară în sală. Eu am intrat deci şi am întrebat dacă pot să şed. Şi am observat că el nu se uită în ochii mei, ci la hainele mele.

Şi deodată am văzut pe pantalonii albaştri, cu care venisem de la Cluj, un fir de aţă alb. Am ridicat aţa şi am zis “Mă doreşte o blondă”. Cei din comisie au început să râdă, că au văzut că sunt spontan. Am lăsat firul deoparte, m-am prezentat, am recitat, apoi m-au pus să povestesc o poveste tristă şi le-am spus cum a murit sora mea, când eu aveam 7 ani şi ea s-a înecat în Prut, la 15 ani – moartea Lucicăi a fost tragedia vieţii noastre.

Şi atunci, Vraca – parcă-l văd şi-acum, stătea cu capul întors, aşa, că nu auzea de-o ureche, numai cu o ureche lucra – zice “Dar tatăl dumitale ce profesie are?” Zic: ” Tatăl meu e medic veterinar – şi aici a fost şocul mare pentru comisie – dar nu e acasă, pentru că e arestat politic. Şi noi sperăm că se întoarce, pentru că el a fost în Partidul Liberal tătărăscian, ca vicepreşedinte al Clujului, dar a fost ales de intelectualii de acolo, nu avea nicio vină pentru asta.” A rămas Sadova şi toată comisia… nu le-a venit să creadă că eu povestesc aşa ceva. Îţi dai seama că în comisie era şi unul Colie, şeful de cadre al Facultăţii de cinemato­grafie din Bucureşti. Iau 10, ies. Cine crezi că era pe coridor? Mama mea – venise toată noaptea cu trenul… de grija mea. Şi eu i-am zis “Am reuşit.” “De unde ştii?” “Am simţit.”

Şi, la sfârşit,Septimiu a ieşit, mi-a spus “Bravo” şi m-a întrebat “Dar de ce ai pumnul strâns?” Şi eu am zis “Aoleu, am uitat. Mi-a spus mama sa iau grâu sfinţit în mână şi am uitat să-i dau drumul.” Apoi am primit acasă: “Din cauza situaţiei tatălui dvs., nu puteţi fi primit în Institutul de Artă Tea­trală şi Cinemato­grafică din Bucureşti.” Atunci am renunţat. Dar nu au trecut două săptămâni şi a venit Sadova la Cluj, să pună o piesă în scenă – norocul a fost viaţa mea! Şi a spus Sadova: “Unde-i băiatul ăla, Piersic? Chemaţi-l la mine!… Fă un memoriu la Constanţa Crăciun.”  Toată viaţa mea am să mă rog pentru Constanţa Cră­ciun, care a trimis la Cluj un om să se intereseze de familia mea, de mine şi a semnat aprobarea să fiu primit în anul întâi.

(Cortina)