Emigrarea nu e pentru toată lumea – interviu cu Mircea Baniciu

Vi­neri, 21 octombrie, de la ora 8 pm, Mircea Baniciu va urca pe scena de la Pavillon de l’Entrepôt din Lachine, unde va susţine un concert pentru românii din Montréal. El va fi acompaniat de Vlady Cnejevici, unul dintre cei mai buni “clăpari” români. Fost membru al grupului Compact, el a a lucrat cu majoritatea muzicienilor de top din România. Înaintea acestui concert, Mircea Baniciu ne-a acordat un interviu pe care vă invităm să-l citiţi mai jos.

Ca şi Alexandru Andrieş, aţi studiat arhitectura. În plus, Club A era celebru pentru cântările care aveau loc acolo. Există vreo legătură între arhitectură şi muzică sau este doar o coincidenţă?

Sincer, nu cred că există. În orice caz, eu am cam pierdut legătura cu arhitectura cu multă vreme în urmă, pentru că, după ce am terminat facultatea, am făcut numai muzică.

Tot apropo de Club A: mai există interes, în România, pentru a promova muzică de calitate? Ce şan­se mai are azi cineva care vrea să facă altceva de­cât ce se cere, decât mainstream-ul? Ce se cântă azi la Club A?

Muzică de calitate a fost şi a rămas tot timpul în România, doar că, în ultima perioadă, datorită exploziei televiziunii şi a presei de scandal, au fost promovate tot felul de alte muzici şi vedete; multe dintre ele au şi dis­pă­rut, de altfel, la fel de repede cum au apărut. Însă eu nu cred că oamenii din România, care ascultau înainte muzică bună, au încetat să o facă vreodată. Doar că aceştia nu se mai văd. În prim plan sunt ceilalţi, sunt mai gălăgioşi şi atunci avem impresia că ei contează, că ei sunt prezenţi…

Nu cred că în alte ţări e diferit, doar că acolo cultura e oarecum subvenţionată şi promovată la un alt nivel. Asta influenţează, în final, şi gusturile publicului, şi preo­­cupările lui.

Club A a rămas un club al studenţilor; din câte ştiu, acolo se ascultă muzică de tot felul, mai sunt şi eve­nimente culturale. Însă, în orice caz, şi-a pierdut far­mecul de altădată. Club A a devenit celebru pentru concursurile sale de muzică, însă ele nu se mai fac de foarte mulţi ani.

Modul în care se face muzică ar trebui să se schimbe

Dacă v-am ruga să ne recomandaţi nişte artişti tineri, care merită ascultaţi, aţi avea pe cine sau Româ­nia stă acum rău la capitolul talente?

Nu stăm deloc rău la talente, există voci bune, fără îndoială, însă eu am o problemă cu ce cântă aceste voci. Muzica nu se mai face cu pasiune, cu mesaj, aşa cum se întâmpla acum 20-30 de ani. Radiourile difu­zează, de câţiva ani, numai muzică house, eventual în limba engle­ză. Şi atunci aceşti tineri, care se apucă de asta, nu au cum să facă altfel de muzică. E adevărat, ei speră la un succes internaţional şi iată că avem deja nişte exemple confirmate. Dar e păcat că muzica în limba romană (de orice gen ar fi ea) nu mai are loc la radio, la tv.  Lucrul ăsta ar trebui să se schimbe. Modul în care se face mu­zică ar trebui să se schimbe.

Numele lui Mircea Baniciu a rămas legat de Phoenix, dar este mai mult decât atât. Cât de greu îi este unui artist să iasă din umbra unui astfel de proiect şi să-şi creeze o nouă identitate?

A rămas oarecum legat de Phoe­nix, dar realitatea este că, pe vremea Phoenix-ului, eu nu eram cunoscut ca persoană. În acele vremuri, promovarea nu se făcea ca acum; nu aveam poze în ziare, când apăream la tv, nu era voie să se vadă că avem plete, deci erau doar ima­gini de la distan­ţă…. Eram unul dintre cei patru băieţi care cântau la Phoenix. Lumea a aflat de Mircea Baniciu mai târziu, când a apărut primul meu album şi am început să cânt solo, am început să apar la tv. Multă vreme lumea nu a ştiut că eu sunt solistul de la Phoenix: nu avea de unde, pentru că nu se vorbea de lucrurile astea.

Ce a însemnat Phoenix în viaţa dvs.? Dar Cenaclul Flacăra? Dar Colibri?

Phoenix a însemnat foarte mult. A fost debutul meu pe scenă, într-o perioadă în care nu-mi imaginam că o să fac toată viaţa muzică. La acel moment, muzica era un hobby, cum era pentru toţi tinerii din generaţia mea. A fost o surpriză, dacă vreţi, şi pentru mine. În Phoenix am intrat în ‘70, am încercat câteva formule şi abia la finalul lui ‘71 am închegat o formulă bună şi a apărut prima piesă – Nunta – care a avut un succes nebun şi a schimbat totul… Cenaclul Flacăra nu a însemnat mare lucru; eu, de altfel, am cântat acolo o dată cu Phoenix şi încă o dată după ce au plecat ei, a fost o întâmplare. Eu nu am fost nici lansat, nici promovat de cenaclu, cum a fost cazul unor colegi de-ai mei. Însă pentru români, pentru acea perioadă, fără îndoială că Cenaclul Flacăra a fost o gură de oxigen: era muzică bună, erau versuri… Pasărea Coli­bri a fost o altă surpriză a vieţii mele, pentru că noi ne-am strâns împreună să cântăm ca nişte prieteni, nu ne-am imaginat atunci că vom rămâne împreună şi vom avea un asemenea succes.

Deci este adevărat că Phoenix a cântat la Cenaclul Flacăra?

Da, însă nu era deloc un obicei acest lucru. S-a în­tâmplat o singură dată, într-un anumit context, când de altfel Cenaclul era foarte la început, prin ‘76.

Aţi regretat că nu aţi plecat din ţară, alturi de restul trupei Phoenix, în ‘77? V-aţi mai pus de atunci problema emigrării?

Niciodată nu am regretat asta. Eu mi-am continuat cariera în ţară şi mi-a mers din ce în ce mai bine în România, pe când cole­gilor mei din Germania le-a fost foarte greu până când şi-au găsit un drum şi şi-au făcut un rost acolo. Dacă aş fi plecat, mi-aş fi dorit să ştiu ce urmează să fac acolo, să am cât de cât ceva aranjat, aşa mi se părea normal, nu să încep de la spălatul vaselor. Pe de altă parte, era foarte clar că se termina cu mu­zica. Eu eram solist vocal, nu aş fi putut cânta la fel de bine în engleză sau germană. Sincer, mi-am pus din nou problema asta pe la sfârşitul anilor ‘80, când viaţa în România devenise foarte grea. Dacă aveai bani, oricum nu aveai ce să faci cu ei, pentru o casă sau o maşină trebuia să faci tot felul de intervenţii, nu găseai nimic prin magazine…

În orice caz, ştiu bine din discuţiile cu românii emigraţi că viaţa de emigrant e foarte grea; s-ar putea să nu te obişnuieşti niciodată cu noul loc, simţi mereu faptul că te-ai dezrădă­ci-nat de ţara ta, de prietenii tăi.  Emigrarea nu e pentru toată lumea.

10 chitare şi zeci de mii de fani

Sunteţi pretenţios ca artist? Puteţi cânta doar cu un anumit model de chitară? Câte chitare are Mircea Baniciu?

Din punctul asta de vedere sunt foarte pretenţios. Am cam 10 chitare în total, toate îmi sunt foarte dragi şi mi-au fost aproape în anumite perioade. În orice caz, când am o chitară nouă, rămân cu ea câţiva ani…  Nu mă interesează neapărat marca, ci mai ales calităţile ei.

Aveţi un site web, peste 21.000 de fani pe pagina dvs. de Facebook (unde păreţi destul de activ). Cum vă împăcaţi cu invazia tehnologiei?

Noi am fost nevoiţi să fim la curent cu tot ce e nou, pentru că dacă e să facem o comparaţie între cum făceam muzică acum 30 de ani şi cum facem astăzi, diferenţa e de la cer la pământ. Îmi aduc aminte că undeva, după revoluţie, mi-am cumpărat un mixer digital pentru acasă, cu 24 de canale. Imaginaţi-vă că atunci când am înregistrat la Electrecord, în anii ‘80, aveau mixere cu 4 şi 8 canale. Evoluţia tehnologică a fost fantastică. Iar acum oricine poate avea un studio acasă, semiprofesional, însă la un nivel la care acum 20 ani nici nu visam.

Fiica dvs. pare interesată să vă calce pe urme. Aţi încurajat-o sau ea e cea care a făcut primul pas?

Ana a început să meargă la corul Allegretto când avea 5 ani şi îşi doreşte foarte mult să facă muzică.

Cu ce amintiri aţi rămas de la Montréal, după concertele cu Phoenix, din 2004? Aţi mai fost vreodată, înainte sau după, în oraşul nostru?

Fusesem de câteva ori înainte. Este, fără îndoială, un oraş frumos, prin care eu am trecut fiind mereu foarte grăbit.

Reamintim că spectacolul lui Mircea Baniciu la Montréal va avea loc vi­neri, 21 octombrie, de la ora 8 pm, la Pavillon de l’Entrepôt din Lachine (2901 boul. St-Joseph, Lachine, H8S 4B7). Pentru ultimele bilete, click aici.