Salvată în hârtii, bolnavă în realitate

Într-un studiu FMI World Economic Outlook, analiştii acestei insti­­tuţii financiare afirmă că, în 2010, la scară planetară, exporturile au de­păşit importurile cu 330 de mili­ar­de de dolari. La prima vedere, te apu­că râsul, pentru că balanţa la nivel glo­bal ar trebui să fie zero. Ce exportă o ţară trebuie neapărat să se găsească în pasivul altora. Aşa cum arată ci­fre­le înseamnă că undeva s-a exportat pe un alt corp ceresc, de avem un excedent planetar. Studiul este serios şi, dincolo de concluzia absurdă, el poate fi explicat. O ţară (sau mai multe) nu a înregistrat importurile în balanţele comerciale.

Am luat acest exemplu hazliu nu pentru a insista asupra lui neapărat, ci pentru că, în această eră a computerelor, ţările sunt judecate pe cifre macroeconomice, care de multe ori nu reflectă realitatea sau nu duc la o concluzie corectă.

Recentul summit pentru salvarea  Uniunii Europene s-a terminat cu aerul că s-a găsit so­luţia pentru ieşirea din criză. Franţa şi Germania au introdus conceptul de guvernanţă fiscală – mai uşor spus, fiecare ţară din UE, cu excepţia Angliei (care n-a semnat), trebuie să respecte aceleaşi niveluri de deficit bugetar şi datorie

publică. Prin limitarea deficitelor, mai marii UE au senzaţia că vor controla perfect cheltuielile fiecărui guvern. În realitate, summit-ul nu a rezolvat nimic concret. A dat numai un semnal agenţiilor de rating că se lucrează la soluţii şi că, în acest fel, ţările aflate în dificultate – ca Grecia, Italia sau Spania – vor avea acces mai ieftin la finanţare. A fost o încercare disperată, un fel de prefaceţi-vă că lucraţi, care mai amână cu puţin deadline-ul zonei euro.

În fond, mulţi spun că Ceauşescu era ne­bun să încerce plata integrală a datoriei externe, când toate ţările se împrumută şi nu-şi mai pun problema cum să returneze banii. O fi fost el din altă epocă, dar, în spiritul lui ţărănesc, a consi­-derat că o datorie trebuie plătită cât mai repede. Nu insistăm asupra efectelor dezastruoase asupra românilor din neagra perioadă a anilor ‘80. Ca întotdeauna, adevărul este la mijloc.

Rostogolind studii macroeconomice şi inventând bond-urile, finanţiştii au uitat că, totuşi, nu ai cum să te împrumuţi la nesfârşit fără să plăteşti, pentru că cineva, la capătul celălalt al firului, va avea pierderi şi va veni să-ţi ia capul, mai devreme sau mai târziu. Este exact ce s-a întâmplat în Europa.

În final, banii circulă cu viteza luminii prin ordinatoare, dar cheltuielile sunt cât se poate de fizice (lumea ia salarii, mănâncă, îşi îmbracă copiii), şi nu virtuale.

Revenind la exemplul de la început, după mine s-a ajuns la un nivel mult prea abstract al studiilor economice, care nu mai ţin cont de bu­nul simţ. Ţările nu sunt spaţii virtuale, ci entităţi vii, pe teritoriul cărora mai trăiesc încă fiinţe cu două picioare numite oameni. Viaţa lor nu poate fi ameninţată decât, eventual, de cataclisme na­-­tu­rale neprevizibile, şi nu de cifre răstălmăcite.

Cu alte cuvinte, cred că trebuie să revenim la bunul simţ şi la teoriile simple, că 2 plus 2 fac 4, şi nu 3, cum încearcă unii să demonstre­ze. Din această fantezie a guvernanţei fiscale pe toată Europa nu va ieşi mare lucru, pentru că, în final, europenii nu vor avea pâine să mănânce şi atunci totul se va rupe.