Propaganda care ne otrăvea viaţa

În noiembrie 1989, cu mai bine de o lună înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman  şi Radu Cocoş, povestesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti.

După ce am publicat deja patru episoade povestite de Vasile Ladislau Ţompi, publicăm în paginile de faţă primul episod din istorisirea lui Horaţiu Coman. Pe viitor, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să poată să-şi facă o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dicta­tu­ră comunistă. (G. S.)

Pe la sfârşitul lunii septembrie 1989, am hotărât, împreună cu Ţompi Vasile Ladislau (Laci îi ziceam noi), să facem ceva împotriva regimului Ceauşescu. Într-una din acele zile, ne-am întâlnit întâmplător undeva în preaj­ma staţei de triaj CFR Mediaş, pe unde treceam în mod obişnuit când mă întorceam de la serviciu. Lucrasem peste program la uzina Vitrometan – o fabrică de sticlărie din Mediaş, unde eram mecanic de întreţinere. Laci lucra adesea în staţia de triaj, unde solicita vagoane pentru a fi încărcate cu fier vechi. Pe lângă calea ferată şi apoi printre înjghebările dezolante ale unei staţii de betoane, puteam vorbi în linişte.

În acea zi, discuţia noastră a alunecat repede spre lipsa de orizont ce părea că ne înghite pe toţi, absurditatea regimului, lipsurile de tot felul, cultul personalităţii lui Ceauşescu, care ne sufoca la propriu, şi mai ales lipsa liber­tăţii. În acei ani, acestea erau subiectele preponderente în discuţiile noastre. La fel de sumbră era şi perspectiva celui de-al XIV-lea Congres al PCR, pentru care începuse deja propaganda care infesta totul: amărâta de televiziune ceauşistă, radioul, spaţiul public plin de pancarte etc. Ajunsesem în preajma casei mele când ne-am zis că aşa nu se mai poate şi că trebuie să facem ceva concret. Degeaba vorbim doar noi între noi, trebuie făcut ceva împotriva regimului. “Da, dar ce?” m-a întrebat Laci. “Nu ştiu sigur. Uite, mă gândesc la nişte manifeste prin care să chemăm oamenii la revoltă” i-am zis eu. Văzusem la papetăria din centrul istoric al oraşului nişte liniare şablon, cu litere decupate. Mai trebuiau hârtia şi indigoul, căci restul aveam: tinereţea fără orizont, lipsurile de toate felurile, lipsa liber­tăţii, precum şi nostalgia României vechi şi referinţa comparativă şi dătătoare de speranţe a Occidentului. La toate acestea se adăuga îndârjirea noastră.

Se înserase deja când trecusem de casa mea. Angrenaţi de hotărârea pe care tocmai o luasem, am mai făcut o “buclă”, însoţindu-l pe Laci, pentru a stabili primele detalii. Hârtia (colile ministeriale) şi indigoul le va procura el de la serviciu, dar în serii scurte, ca să nu dea de bănuit. După ce ne-am făgăduit reciproc că din acel moment nu ne vom mai răzgândi, ne-am despărţit, întorcându-mă spre casă.

În zilele următoare, la mine acasă, ne-am apucat discret de treabă. Hârtia şi indigoul le-a adus Laci, aşa cum a promis. Eu am cumpărat vreo două-trei liniare şablon. Pentru a putea expedia manifestele prin poştă, ne trebuiau şi adrese ale cât mai multor oameni din ţară. Pentru asta, ne-am gândit să “împrumutăm” cărţile de telefoane de la oficiul poştal din localitate. Acestea se aflau pe o măsuţă rotativă, chiar în mijlocul holului mare, şi era destul de riscant să le sustragem. Până la urmă am reuşit să strecurăm într-o plasă vreo doua-trei cărţi. Le duceam acasă, selectam la repezeală cât mai multe adrese din judeţele respective, după care, în aceeaşi zi, ori cel târziu a doua zi, le duceam înapoi şi luam altele. Pe drumul spre casă aveam mereu senzaţia că suntem urmăriţi. Confecţionarea manifestelor era destul de migăloasă, pentru că trebuia să strecurăm vârful pixului, cuvânt cu cuvânt, printre literele decupate din liniarul-şablon. Multiplicarea cu ajutorul indigoului în 3-4 exemplare era de ajutor.

În timp ce începusem să le concepem, mi-am dat repede seama că manifestele trebuiau să fie un veritabil program de nesupunere civică şi nu un simplu “Jos Ceauşescu!” sau “Jos dictatura!”. Fără prea multă vorbărie, în manifeste trebuia să punctăm, pe scurt, vinovaţii şi calea prin care ar putea fi recuperată demnitatea populaţiei. Nu doream să dăm nici cel mai mic motiv de interpretare cum că am dori să incităm la violenţă, pentru a nu putea fi asimilaţi “elementelor antisociale”, cum se zicea în limbajul regimului de la acea vreme.

Dacă îmi amintesc bine, sub titlul manifestelor erau două atenţionări: una era comemorativă, în cinstea revoltei muncitorilor de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, iar cealaltă împotriva tragicomediei congresului PCR care urma să înceapă. Urmau pe puncte, într-o ordine pe care nu mi-o aduc prea bine aminte, o serie de mesaje despre regimul comunist: “Ceauşescu şi savanta sunt vinovaţi pentru dezastrul ţării” – prea mulţi oameni de rând se minţeau pe ei înşişi, la cozi, dând vina pe gestionarul x sau pe responsabilul y pentru lipsurile tot mai insuportabile, fără să vadă că penuria era generalizată; “Dictatura lui Ceauşescu e produsul regimului comunist”; “Oameni buni, fiţi demni şi refuzaţi, pe faţă, intrarea în rândurile PCR, fie şi ca simpli membri de partid”; “Securişti, a sosit momentul să fiţi solidari cu poporul şi nu cu dictatorul”. Mai departe, într-un alt mesaj, vorbeam de natura regimului comunist care face posibile astfel de dictaturi absurde. În altul, subliniam nevolnicia sistemică a aşa-zisei economii socialiste, care era sursa cozilor la alimente şi a lipsurilor de toate felurile. În alt punct, le ceream oamenilor să înceapă să spuna pe faţă ceea ce gândesc.

Am avut mereu credinţa că una dintre modalităţile de a atenţiona regimul comunist că societatea nu mai poate fi total supusă arbitrarului totalitar ar fi fost refuzul sistematic, pe faţă, de a îngroşa rândurile PCR. Mă gândeam mai ales la acea masă amorfă de simpli membri de partid. Cu activiştii era altceva. Ei erau irecuperabili, căci erau oportunişti prin excelenţă. În anii ‘80, învăţătura lui Marx şi Lenin nu mai putea ecloza fanatici ca în anii ‘50. Experienţa lui “il paradiso terestre” era deja trăită. Eram conştient că refuzul presupunea riscuri de toate felurile, dar prin începutul unei solidarităţi sociale era întru totul posibil. În privinţa asta, am experienţa acelor ani în Fa­-bri­ca Vitrometan, când m-am opus sistematic, pe faţă, din motive anticomuniste şi anticeauşiste explicite, insistenţelor activiştilor de a ne “integra” – pe noi, cei tineri. Şi a ţinut. După nici doi-trei ani, cel responsabil cu secţia noastră (mecano-energetică) îşi făcea mea-culpa în faţa şefilor, că nu a mai reuşit să aducă noi membri în rândurile măreţului partid, dar promitea plângăcios că “va lua măsuri”, bla, bla, bla…

Pentru mai mult spor la realizarea manifestelor, m-am gândit să mobilizez doi prieteni buni, fraţii Horea şi Radu Cocoş. Deşi, iniţial, amândoi au refuzat, crezându-ne oarecum inconştienţi, până la urmă, deşi n-am insistat, Radu a acceptat.

În momentul în care a început să participe şi Radu la scrierea manifestelor, mama mea, Lucreţia, cu care locuiam în aceeaşi casă, ştia prea bine ce facem şi nu s-a opus de loc. A insistat însă să avem mare grijă şi să fim cât se poate de discreţi. În anii ’50, tânără fiind, mama cunoscuse brutalitatea regimului comunist, arestările, maltratările şi deportările la care a fost martoră în localitatea ei natală, Brăteiu – o comună situată lângă Mediaş. Brutalitatea colectivizării şi deportarea saşilor îi lăsaseră amintiri amare. Mai mult, familia socrilor săi fusese persecutată din cauza “originii nesănătoase”. Bunicul meu patern era preot greco-catolic şi fusese deportat la Canal. Convingerile anticomuniste ale mamei izvorau aproape exclusiv din credinţa în Dumnezeu. Era convinsă că un regim de atei nu are cum să aduca ceva bun în lumea asta. Convingerea aceasta profundă a ferit-o ulterior şi de tentaţiile epidemiei de prostie din vremea fesenismului triumfător al lui Ion Iliescu, alt “liber cugetător” eclozat în laboratoarele lui Marx. Aşadar, mama nu s-a opus confecţionării manifestelor la noi în casă, deşi era conştientă că se expunea la rândul ei.

Într-o seară, în timp ce lucram toţi trei la o serie de manifeste, nişte bătăi asurzitoare în uşă ne-au făcut să credem că am fost deconspiraţi. Aproape că ne-a sărit inima din loc. Era un vecin sas care venise s-o întrebe ceva pe mama… După ce am reaprins lumina în cameră, Radu avea faţa schimonosită de durere. A crezut că i s-a redeschis un ulcer mai vechi din cauza şocului. În seara aceea am reînceput anevoios lucrul. Câteodată mama ne mai vizita în cameră, ca să ne întrebe dacă nu ni s-a făcut foame. Altă dată, în noiembrie, spre sfârşitul perioadei în care am scris manifeste, mama a venit din dormitor, unde asculta Europa Liberă, cu o veste încurajatoare: fusese îndepărtat de la putere şi Todor Jivkov, în Bulgaria. Cu toată atmosfera conspirativă în care lucram, nu ne-am putut reprima uralele. (va urma)