În România, după cum se ştie, e bătălie mare. Într-un timp record, punând la lucru maşina de votat a Parlamentului, cu ajutorul ordonanţelor de urgenţă ale guvernului şi prin folosirea necinstită a Monitorului Oficial, USL-ul a acaparat preşedinţia fiecăreia dintre cele două Camere, preşedinţia instituţiei Avocatul Poporului, iar în final l-a suspendat pe preşedintele ţării. Urmează un refe-rendum ale cărui reguli n-au fost încă făcute publice. Dezvoltări secundare au implicat alte samavolnicii, cum au fost trecerea Institutului Cultural Român sub autoritatea Senatului (era sub autoritatea Preşedinţiei), suspendarea temporară a unei comisii abilitate să stabilească dacă teza de doctorat a noului premier e plagiată, ori nesocotirea hotărârii Curţii Constituţionale privind reprezentarea României la reuniunea Consiliului European.
Surprinzătoare este lentoarea cu care se deşteaptă oamenii, modul în care ei se lasă orbiţi de praful stârnit de echipa asaltatoare.
Când plagiatul dovedit al premierului Ponta la teza de doctorat era adus în discuţie, oameni de bună credinţă ripostau sfios cu plagiatul ipotetic al decorativei dar nepopularei Elena Udrea, fost ministru al turismului, la lucrarea de diplomă. Cine n-a trecut “pe bune” printr-un doctorat nu vede diferenţa enormă de volum de muncă dintre cele două tipuri de lucrări şi n-a auzit de gradul înalt de originalitate cerut de la o teză de doctorat. Doveditul plagiator de doctorat tocmai dădea lovituri de măciucă instituţiilor statului, în timp ce presupusa plagiatoare de lucrare de diplomă dispăruse din viaţa politică odată cu ultimele alegeri. Sfioasa ripostă era o alterare a unui cunoscut proverb: “dacă voi aţi furat ieri un ou, uite că noi furăm azi un bou”.
Când USL-iştii au început să fie traşi de perciuni la Bruxelles, aceiaşi oameni de bună credinţă au dat vina pe oamenii lui Băsescu, pentru că n-au avut delicateţea să participe la sportul românesc tradiţional de ţinut ciocul mic şi spălat rufele murdare în familie. Pentru ei, vina nu era a primitivului beat care-şi molesta nevasta, ci a ei, că urla ca din gură de şarpe. (În fine, se poate şi invers, dar se întâmplă mai rar).
Deci România merge mai departe, spre groapă, la cârmă cu un plagiator dovedit şi cu un “somnoros” certificat statistic (prin slaba participare la şedinţele Senatului) pe nume Antonescu. Cel puţin aşa se vede. Însă îi crede cineva capabili pe cei doi de-atâta prăpăd? Mult mai plauzibil, comenzile vin şi vor veni de la Voiculescu-cel-iute-de-picior (a fentat Înalta Curte la mustaţă, prin demisia din Senat) şi de la alţi “cetăţeni importanţi”, asemenea lui.
***
La alegerile din 2009, voturile venite din diaspora au înclinat puţintel balanţa în favoarea lui Băsescu, şi anume atât cât era necesar. Rezultatul final a venit ca o pereche de palme zdravene pe obrajii contra-candidatului Geoană, cel care deja îşi strigase public bucuria victoriei, împreună cu iubirea pentru consoartă, într-o scenă sortită nemuririi. Tot palme pe obraji a simţit şi Vântu, un “cetăţean important” cu vocabular de interlop (conform stenogramelor scăpate în presă), pe care Geoană îl vizitase într-una din nopţile care au precedat ziua scrutinului.
De atunci, PSD-ul a prins frică de diaspora, iar frica s-a transmis intactă USL-ului. De proiectul de lege al votului prin corespondenţă, iniţiat de PDL în 2011, nu se mai vorbeşte, iar numărul secţiilor de votare din străinătate pentru apropiatul re-ferendum este cam jumătate din ce-a fost la alegerile din 2009. Oameni de bună credinţă din tabăra USL-istă le contestă celor plecaţi îndreptăţirea de a vota, spunând şi chiar crezând că aceştia nu ştiu cu-adevărat ce votează şi nici nu vor avea ocazia să simtă pe pielea lor urmările votului.
Într-adevăr. Datorită acestor încurcă-lume, România a ratat în 2009 o şansă unică: aceea de a avea un preşedinte acţionabil prin telecomandă, direct din vila lui Vântu.
***
În acest timp, “chez nous”, la Montréal, Marc Marinescu Constantin, artistul plastic bine-cunoscut românilor de aici, a primit cea mai înaltă distincţie onorifică a cartierelor CDN – NDG (Côte-des-Neiges, Notre-Dame-de-Grâce), aceea de “Grand Citoyen”. Distinţiile s-au acordat pe 6 categorii, iar Marc a fost singurul laureat la categoria cea mai prestigioasă, “Ambassadeur et rayonnement”. Motivele invocate de juriu: activitatea de artist plastic (“crea-tor energic, cu multiple faţete, care expune la nivel internaţional opere cu caracter umoristic şi social, de peste 30 de ani”) şi implicarea benevolă în viaţa comunităţilor sale “de origine şi de adopţie”.
Marc devine membru al asociaţiei celor astfel premiaţi, una numită “la Société des Grands Citoyens”. Cum s-ar traduce asta? Criteriul esenţial în atribuirea premiilor fiind implicarea benevolă şi eficientă în viaţa cartierului, în româneşte i-aş spune “Societatea Marilor Cetăţeni”. Poate părea o traducere leneşă, comparată cu varianta propusă de ziarul româno-montrealez Impact, într-un articol din luna iunie: “Societatea Cetăţenilor Importanţi”. Gândindu-mă însă la traducerea unor expresii franţuzeşti consacrate, gen “grand lecteur” (mare cititor, cititor pasionat), ori “grand buveur” (mare băutor, băutor înverşunat), cred că a mea e mai bună.
***
Tot la Montréal, demis pe drept acum câteva luni din PAS (de multă vreme n-am mai folosit aceste iniţiale, aşa că iată înţelesul lor: Prima Asociaţie de Scriitori) pentru injuriile proferate în direcţia preşedintelui şi a asociaţiei, poetul cu plete dalbe încearcă, se pare, să dreagă busuiocul. El i-a adresat preşedintelui, cu ocazia zilei de naştere, prin mesaj de e-mail cu destinatar multiplu, o fierbinte “odă în metru mo-dern”. Reacţia destinatarului, numit în odă “cel mai falnic inginer”, care “ne descântă ca un menestrel”, n-a fost încă semnalată în spaţiul public, ori măcar semi-public.
