Distribuirea manifestelor

În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, povestesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti. Pentru a avea o mai bună înţelegere a între­gii situaţii, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dicta­tu­ră comunistă. (George Sava)

În prima jumătate a lunii octombrie, ne-am hotărât să răspândim simultan lotul cel mai mare din manifestele pe care apucaserăm să le facem. Am stabilit ca Laci să le răspândească în cutiile poştale din Sibiu şi Alba Iulia, unde urma să fie trimis în interes de serviciu, iar noi – eu, Radu Cocoş şi fratele acestuia, Horia, care între timp se hotărâse să ni se alăture – urma să le distribuim în Sighişoara. Aşa am şi făcut: cu multe precauţii, am răspândit manifestele,  camuflate prin haine, în diferite cutii poştale, începând cu străzile din preajma gării din Mediaş. Totul a decurs fără probleme.

După câteva zile, când ne-am reîntâlnit, Laci, care se întorsese de la Alba Iulia, ne-a asigurat, la rândul său, că nu au fost probleme. Ulterior, în a doua jumătate a lunii noiembrie, când am constatat că Securitatea ne luase urma, am aflat de un incident destul de straniu, căruia atunci Laci nu-i dăduse importanţă: un individ – cerşetor, cel puţin aşa părea – se apropiase de Laci, după ce acesta tocmai introdusese într-o cutie poştală nişte manifeste, ca să-l întrebe dacă e din Alba Iulia.

Nu ştiam pe atunci că sistemul poştal era controlat în mod exhaustiv şi că verificarea corespondenţei se făcea scrisoare cu scrisoare, zi de zi, în toată ţara. Credeam că cenzura controla corespondenţa în mod aleatoriu, prin sondaj, şi mai ales în cazul unor indicii descoperite. Noi, eu cel puţin, aveam impresia că cea mai mare parte din primul lot de manifeste avea să ajungă la multiplele destinaţii, până ce o primă scrisoare descoperită ar fi alertat ulterior Securitatea. Or, în această situaţie, o a doua zi de răspândit manifeste prin circuitul poştal era fatal de periculoasă.

Două greşeli am făcut în acest caz. N-am stabilit că în cutiile poştale vom difuza cât mai multe manifeste DOAR într-o singură zi; o scăpare ce pare să fi fost fatală, având în vedere controlul draconic al corespondenţei, pe care-l exer­cita regimul totalitar. Cu atât mai mult în cazul lui Laci, care, în câteva zile în care a răspândit manifestele, fusese cazat la un hotel din Alba Iulia. După revoluţie, am aflat că Securitatea avea suficientă experienţă în materie de manifeste încât să înceapă, în astfel de cazuri, cercetarea alogenilor, cazaţi de obicei pe la hoteluri. Citisem în presă de astfel de cazuri petrecute în anii ‘70.

O a doua greşeală aveam să o fac eu mai târziu, în preajma zilei mele de naştere, 18 noiembrie, fapt ce le va confirma securiştilor că locul de “iradiere” a manifestelor era Mediaşul. Acest lucru va grăbi focalizarea pe Laci, prin eliminarea variantelor. Că a fost aşa pare a o indica în suficientă măsură chiar ordinea cronologică a arestărilor din prima decadă a lunii decembrie: întâi Laci, apoi eu şi apoi ceilalţi doi.

Îmi amintesc destul de vag că, la două săptămâni de când începusem să difuzăm manifestele – asta se întâmplase undeva pe la mijlocul lunii octombrie -, ne-am gândit că ar trebui să găsim şi altă cale de a le răspândi, deoarece aveam toate motivele să bănuim că, între timp, Securitatea depistase primele cazuri şi fila deja poşta şi cutiile poştale. Nu doar că ar fi fost prea periculos să mai continuăm aşa, dar ne-am fi expus inutil. De la un moment dat încolo, orice manifest introdus într-o cutie de poştă ar fi ajuns pe mâinile poliţiei politice.

Cum în aceea perioadă la mine acasă veneau destui prieteni să ascultăm muzică, îmi încolţise în cap ideea de a-l implica pe un alt amic. Este vorba de Dan Banea, care în acea perioadă era student la Braşov, la o facultate din cadrul Politehnicii, alta decât cea în care studia Horea Cocoş. Ca şi Horea, Dan Banea venea aproape săptămânal pe acasă şi mă gândeam că ar putea să-mi dea o idee despre cum am putea diversifica modalităţile de răspândire a manifestelor. Eventual, speram eu în secret, va dori să-şi asume riscul să ni se alăture şi să includă Braşovul pe harta distribuirii ma­-nifestelor noastre. Dar mai întâi trebuia să-l informez des­pre ceea ce începusem să fac, împreună cu Laci şi Radu.

Aşa cum mă aşteptasem, totul a decurs firesc, iar implicarea lui a fost instantanee: “Da, cum să nu! Dă-mi şi mie câteva manifeste”, mi-a zis Dan. Dacă ţin bine minte, a lui a fost ideea de a le răspândi prin trenurile cu care făcea aproape săptămânal naveta între Mediaş şi Braşov. I-am dat un prim lot de 20-25 de manifeste pe care le-a lipit cu pastă de dinţi în closetele vagoanelor de tren. Alte manifeste au fost plasate prin cuşetele fără călători – din motive de precauţie, cu puţin timp înainte să ajungă la destinaţie.

Acţiunea cu trenul s-a repetat ulterior încă de două sau trei ori. Deşi mă puneam chezaş pentru onestitatea şi convingerile sale anticomuniste, recunosc că nu am procedat corect faţă de Laci şi de Radu. Normal ar fi fost să-i întreb mai întâi dacă sunt de acord cu implicarea lui Dan Banea. Deşi cei trei se cunoşteau bine şi făceau parte din acelaşi cerc de prieteni, lărgirea continuă a grupului presupunea riscuri sporite. Probabilitatea de a-l scăpa gura pe vreunul în locul şi momentul nepotrivit creştea simţitor. Cu toate astea, nici Laci şi nici Răducu nu s-au supărat la afla­rea veştii despre implicarea lui Dan. Asta dovedeşte limpe­de atmosfera sinceră şi anticomunismul funciar al grupului nostru de prieteni, care nu fusese infestat nici cu delatori şi nici cu bănuiala prezenţei lor printre noi. Astăzi ştiu mai bine că nu ne-am înşelat.

În această stare de emulaţie conspirativă, excedat de presupusa eficacitate a primelor dispersări de manifeste ostile regimului, am considerat necesar să mai implic un prieten cu care fusesem coleg de clasă în şcoala generală şi de liceu mai târziu, Sebastian Poenaru (Puiu, cum îi ziceam noi). Cum Laci, Răducu şi ceilalţi nu-l cunoşteau pe acest nou aliat, m-am gândit să nu-i expun reciproc, în caz că am fi fost descoperiţi. În această situaţie, lui Puiu Poenaru i-am spus iniţial că am făcut singur manifestele pe care le aveam pregătite pentru difuzare. Cunoşteam prea bine spiritul său rebel şi tradiţia anticommunistă a familiei sale. Ca şi tatăl meu, şi tatăl lui Puiu provenea dintr-o familie de preoţi greco-catolici, iar memoria vremurilor de dinainte de năpasta comunistă se păstrase în familia lor după tipare identice cu cea din care proveneam eu. Ţin minte că, de câte ori se întâl­neau, taţii noştri vorbeau liber contra regi­mului, aproape fără să-şi ia cele mai elementare precauţii.

Acesta fiind, dacă vreţi, CV-ul “originii nesănă­toase” a lui Sebastian Poenaru şi, pe deasupra, cunoscân­du-i încă din şcoală convingerile, l-am întrebat fără me­­­- na­jamente dacă vrea să facă ceva împotriva regimului. Ca şi în cazul lui Dan Banea, implicarea sa a fost aproape imediată, deşi ştia prea bine riscul pe care şi-l asuma.

I-am arătat manifestele şi l-am avertizat că pusesem deja în cutiile poştale câteva loturi, prin diferite locali­tăţi, şi că de acum ar fi mai eficace să le plasăm în alte locuri. Mi-a zis să-i dau şi lui câteva manifeste, ca să le plasesze direct în cutiile poştale din blocuri.

Ţin minte că prima dată i-am dat, ca şi lui Dan Banea, vreo 20-25 de manifeste. Problema în acel moment era că tocmai mi se terminase lotul cel mare de manifeste, la care lucrasem împreună cu Laci şi Răducu, aşa că am fost nevoit să fac singur altele. Asta se întâmpla, dacă mai ţin bine minte, pe la sfârşitul lunii octombrie. În scurt timp, Puiu a revenit şi mi-a cerut un nou pachet de manifeste. Nu i-am dat mai multe, pentru că, lucrând de câtva timp singur, nu puteam face faţă cererii… de piaţă. Între timp, Dan Banea trecuse pe la mine pentru încă o mică serie de manifeste. Aşa că, în acea perioadă, eram suprasolicitat de cereri independente unele de altele.

Puiu Poenaru mi-a spus că primele manifeste le-a plasat în special în cartierul din zona gării, unde locuia. Cele mai multe, direct în cutiile poştale din blocurile vecine. Asta m-a cam pus pe gânduri; îmi era teamă să nu-l fi recunoscut cineva. Mi-a dat asigurări că le-a plasat în toiul nopţii şi că nu l-a văzut nimeni. Pe atunci, blocurile nu aveau interfon şi nu era o problemă să intri pe holurile de la parter, unde erau instalate cutiile poştale ale locatarilor. Ca şi în cazul manifestelor plasate în trenuri de către Dan, nici acestea nu au căzut pe mâna poliţiei politice.