În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, povestesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti. Pentru a avea o mai bună înţelegere a întregii situaţii, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dictatură comunistă. (George Sava)
Încadrat de cei doi miliţieni, cobor scările care duc spre subsolul clădirii Inspectoratului Judeţean de Miliţie Sibiu. Asist, fără să vreau, la nişte glume stupide schimbate în mers între miliţienii mei şi alţi purtători de uniformă din acea instituţie. Merg cu capul în pământ şi cu mâinile legate la spate. Se râde copios, apoi se discută despre ce a făcut Dinamo în ultima etapă la fotbal. La jumătatea scărilor, ne oprim în faţa unui grilaj prevăzut cu o uşă încuiată. Aşteptăm până ni se dă drumul. Peste tot, miliţieni. Uşa se închide cu un zgomot metalic în urma mea. Ne continuăm drumul pe scări în jos până ajungem în faţa unei alte uşi închise, în spatele căreia se afla camera de primire a arestaţilor. Încăperea era cam de trei metri pe patru, pe partea dreaptă erau dulapuri metalice, în faţă, un birou la care stătea un plutonier major, deasupra, o ferestruică zăbrelită ce corespundea cu nivelul solului şi o uşă închisă în peretele din stânga, care ducea pe coridorul celulelor şi din spatele căreia se auzeau nişte lovituri şi urlete. Pe jos, în faţa mea, mozaicul era pătat cu sânge. Se deschide uşa din stânga şi iese un miliţian numai în cămaşă, vizibil încălzit de loviturile aplicate vreunui nenorocit. O mutră de bătăuş profesionist care-ţi îngheţa sângele în vine. Se îndreptă direct spre mine şi-mi urlă-n faţă: “Unde pizda mă-tii crezi că intri? La mă-ta acasă!? Dă-i drumul afară!” Stupefiat, mă întorc. Între timp mi s-au dat jos cătuşele, deschid uşa şi ies pe coridorul de la baza treptelor pe care am coborât. Aştept vreo trei minute, după care iese aceeaşi brută, care-mi ordonă scurt: “Faţa la perete! Ia spune, banditule, cu ce ocazie pe la noi?”
“Am scris manifeste…”, veni răspunsul meu. Am cântărit bine şi mi-am zis în sinea mea că, dacă-i răspund că nu ştiu de ce mă aflu acolo, mă aleg şi cu un upercut în ficat. Cuvinte magice… Bruta devine ironică şi mi se adresează cu un zâmbet pe buze: “Ia te uită… un revoluţionar… Poftim înăuntru!” Intru din nou în acea cameră cu masa-birou a plutonierului sub fereastră. Acesta mă privea plictisit, pentru el era o treabă de rutină. Între timp a dispărut sângele de pe mozaic. “Dezbrăcarea la pielea goală!” Îmi arunc hainele pe jos sub privirele indife-rente ale asistenţei şi rămân aşa cum m-a născut mama. Bruta mă controlează în gură, probabil să nu am cumva ascunsă o armă cu care să mă rănesc sau vreo unealtă care să-mi înlesnească o evadare. Apoi mă întoarce cu spatele şi mă pune să mă aplec, pentru a-mi admira dosul. Mi se aruncă la picioare nişte zdrenţe vărgate iar hainele mele dispar într-un dulap de pe peretele din partea dreaptă. “Cât timp stai la noi, te cheamă 29. Ai înţeles, banditule?”
Uşa dinspre zona celulelor se deschide şi păşesc pe coridor alături de brută. “Capul jos, mâinile la spate, mergi pe margine, că te ia mama dracului!” Încerc să păşesc cât mai aproape de peretele din stânga mea, în timp ce bruta îmi aplică un baston pe spate. “Am spus pe margine, banditule!”
Ajungem în faţa unei uşi de celulă, sunt pus cu faţa la perete, în timp ce bruta se ocupă de zăvoare. Sunete metalice, scârţăit de balamale şi uşa se deschide în sfârşit spre coridor. Un singur pas mă mai desparte de acea celulă, pas pe care-l fac mai mult mecanic. Odată trecut pragul, uşa se trânteşte greu în urma mea şi eu încă nu realizez unde mă aflu. Parcă mă uit la un film în care nu eu joc rolul principal, deşi toate astea mi se întâmplă chiar mie. Cât timp uşa celulei a fost deschisă, personajele din interior stăteau aliniate smirnă, în şir indian, cu spatele spre uşă.
Sunt luat în primire de şeful camerei, care îmi explică care sunt regulile: dacă se deschide vizeta de la uşă, trebuie să stau aliniat, în şir indian, cu spatele spre uşă şi cu faţa spre libertate – aşa denumeau ei ferestruica cu zăbrele de la nivelul tavanului; la ce oră se dă stingerea (22); la ce oră e deşteptarea (5); programul de dimineaţă – fuga la closet, îţi faci nevoile în fugă (de preferat să nu foloseşti găleata din cameră), spălarea şi înapoi în celulă unde trebuia să stai în picioare până venea micul dejun; dacă erai surprins că stai pe pat era împotriva regulamentului şi urmau pedepse.
L-am ascultat uluit, dar a doua zi dimineaţă totul s-a petrecut exact cum v-am descris mai sus. Pe şeful de cameră am avut ocazia să-l văd într-o atitudine cât se poate de umilă a doua zi faţă de miliţienii gardieni. În schimb, faţă de noi se purta cu autoritatea pe care i-o dădea funcţia. Era cercetat pentru omor prin imprudenţă, fiind autorul unui accident rutier din care a rezultat decesul unei persoane. Cam în felul următor îşi făcea el socoteala cât mai are de stat după gratii: “Nu mă dau cu sania, nu mănânc cireşe, nu mă dau cu sania…” Abia după un timp am realizat că individul, pentru a i se părea mai scurt timpul de detenţie, împărţea anul în două, adică perioada când se coc cireşele, vara, şi perioada de iarnă, când te dai cu sania.
Nu aveam nimic la mine, niciun obiect personal la care să râvnească vreunul dintre cei cu care împărţeam celula. Mi se luase tot. Era spre binele meu, mi-am zis, pentru că astfel am fost scutit de umilinţa de a fi nevoit să-mi apăr nişte nimicuri materiale. În rest, hoţi, borfaşi, violatori, dar, pe lângă aceştia, cel mai mult mi-a atras atenţia un ţigan din Cisnădie, care era închis pentru crimă. Cu toată figura lui fioroasă, a fost singurul cu care am schimbat câteva cuvinte. O adevărată menajerie, arestul preventiv, unde ai ocazia să întâlneşti fel de fel de oameni. Erau curioşi să afle pentru ce am fost adus şi ce faptă am comis, pentru a şti astfel cum să mă încadreze. Vă rog să mă credeţi că toţi ştiau legile pe care le-au încălcat, aproape la nivel de jurişti. Am citit pe figurile lor o mare dezamăgire când le-am spus că am fost adus pe motive politice, pentru manifeste şi pentru crima de a fi gândit altfel decât varianta oficială. Cel mai dezamăgit s-a arătat ţiganul din Cisnădie şi am apreciat la el modul sincer în care mi-a spus ce mă aşteaptă, exprimând părerea tuturor: “Noi poate mai avem speranţa la un decret de graţiere de la nea Nicu sau de scurtare a pedepsei, dar tu o să stai închis până în ultima zi de condamnare”. Frumoase încurajări, mă gândeam în sinea mea. “N-a ţinut la glumă!…” Acesta a fost răspunsul simplu, fără urmă de regret, din partea ţiganului care băgase cuţitul într-un om ce ulterior a murit.
Fiind ultimul venit în celulă, am primit singurul pat liber, pe partea dreaptă a culoarului, lângă uşă. A urmat o noapte lungă pentru mine. Spre dimineaţă, am reuşit în cele din urmă să aţipesc vreo două ore, fiind trezit de o izbitură puternică în uşa celulei şi de un urlet al miliţianului de pe coridor, care anunţa că începe o nouă zi. Sarcinile pentru fiecare arestat erau împărţite de şeful camerei. După ce am aranjat paturile, am aşteptat încolonaţi să fim scoşi la programul de dimineaţă. Hoţul cel tânăr a luat marmita de apă iar violatorul bătrân, găleata pentru nevoi trupeşti. Am fost scoşi din celulă în pas alergător, până la spălător şi closet. Totul s-a petrecut într-un iureş ameţitor şi abia am apucat să-mi dau cu puţină apă rece pe faţă, fără a reuşi să urinez. Ne-am întors înapoi în celulă, unde a început o aşteptare în picioare, lângă paturi. Peste vreo oră, timp în care ţiganul din Cisnădie îmi spune că voi fi dus probabil mai departe, la Bucureşti, se deschide vizeta de la uşa celulei şi fiecare dintre noi primeşte o cană de tablă, cu o zeamă neagră foarte greu de identificat, un sfert de pâine neagră şi o bucăţică de slănină râncedă de mărimea unei cutii de chibrituri.
Abia reuşesc să înghit puţină pâine când, în jur de ora opt, profeţia ţiganului se împlineşte. Se deschide uşa celulei şi intră doi gardieni. Noi stăm aliniaţi în şir indian, cu spatele la uşă şi cu faţa la ferăstruica zăbrelită. Cei doi se opresc în dreptul meu şi ordonă să ne întoarcem cu faţa spre ei. La întrebarea cum mă cheamă, răspund fără să ezit că mă numesc 29. Învăţasem bine lecţia. Sunt întrebat a doua oară şi răspund cu numele meu. “Marş afară, banditule…!”
Am parcurs coridorul până la camera de primire, unde, grămadă pe jos, mă aşteptau lucrurile cu care am fost arestat. În timp ce mă îmbrăcam, unul dintre miliţienii care m-au escortat din Mediaş îmi şopteşte că mergem la Bucureşti. Tot el îmi leagă mîinile la spate cu cătuşe şi mă întreabă dacă nu sunt prea strânse. Nu ştiam cum să reacţioneaz la asemenea dovezi de atenţie din partea unui câine de pază al regimului. Celălalt miliţian era cât se poate de indiferent faţă de soarta mea. Urcăm în curte, unde ne aştepta o Dacie break, neagră, cu numere galbene, 1-SB-102.
Pornim în trombă spre Valea Oltului: eu, în spate, lângă miliţianul amabil, iar în faţă, şoferul cu celălalt slujbaş de la Interne. (va urma)
