Iarna trecută, Sorin şi-a regăsit o bună parte dintre colegii de clasă din liceu. Liceul, unul reputat, de la Craiova. Clasa, “speciala de matematică” a promoţiei 1979. Regăsirea s-a petrecut pe Internet, prin mesaje de email cu destinatar multiplu. De atunci, contactul se continuă tot aşa, cu excepţia fericitelor ocazii ale unor întâlniri propriu-zise, efectuate, până acum, în grupuri mai mari sau mici, la Craiova, la Bucureşti, la Corabia, la Vancouver ori Toronto.
E vorba de 20 de “regăsiţi”, dintr-o clasă de liceu cu vreo 40 de elevi. Dintre ei, şapte locuiesc permanent în afara României: cinci în Canada (Montreal – 2, Toronto -2, Vancouver – 1), câte unul în SUA şi Marea Britanie. Cei 13 din România sunt împărţiţi egal între Craiova şi Bucureşti, cu o excepţie (aflată la Constanţa).
La începutul luării de contact, corespondenţa mergea cu predilecţie în direcţia redescoperirii reciproce a participanţilor. Fiecare întâlnire “face to face” era urmată de o ploaie de mesaje în care erau disecate poze, impresii, spuse şi faze. Tot atunci a fost amintit, în fraze încărcate de emoţie, colegul dispărut cu doar un an înainte, în împrejurări tragice. Curând, la iniţiativa şi prin munca unui coleg de la Toronto, a apărut şi un blog, în care şi-au găsit adăpost scrieri autobiografice şi eseuri cu un grad de elaborare cel puţin respectabil.
Din acea perioadă, Sorin păstrează amintirea unui fragment de mesaj pe care-l consideră demn de pana unor Ilf şi Petrov: “În februarie ’90 mi-am dat demisia din funcţia de inginer şef de secţie electrică la Fabrica de Zahăr Craiova (spre disperarea mamei) şi am trecut în privat, făcând bişniţă cu macramé pe Yugoslavia. De atunci sunt mic întreprinzător.”
Anii de liceu au fost luaţi la puricat, iar dirigintele şi profesorii au început să fie evocaţi cu un umor nu întotdeauna blând, până când cineva a remarcat că profii de-atunci erau mult mai tineri decât foştii elevi de-acum şi a propus adoptarea unei atitudini mai clemente. Mai departe, cei doi-trei bunici ai grupului şi-au făcut cunoscuţi nepoţii. Asta în timp ce fiii şi fiicele tuturor, în majoritate studenţi, au fost menţinuţi într-o zonă de semidiscreţie. În corespondenţă a apărut, cu poză, şi-un patruped de talie mare, de la Toronto. Aducea cu un altul, ştiut de mine din parcul Kent, care mă enervează la culme.
La început de vară, când etapa redescoperirii se epuizase şi corespondenţa trăgea să moară, în România a început ceea ce Sorin numeşte “bâlciul politic uselist”. Sub impactul lui, grupul s-a scindat în două. De o parte, un craiovean care vede România căzută pradă intereselor străine (americane, germane, ungureşti, etc), aflat în alianţă slabă, adică nedeclarată, cu doi bucureşteni. De cealaltă parte, toţi ceilalţi, pentru care România e căzută pradă intereselor unor moguli infractori şi manevrelor unor minipoliticieni fără scrupule. Colegul din SUA şi un alt craiovean, consilier municipal pedelist şi, mai nou, editorialist la un ziar regional, s-au impus drept purtători de cuvânt ai taberei majoritare. Numai pentru a da o idee despre virulenţa dialogului, iată o replică a primului către american: “Te asigur că în România e democraţie, nu surogat, ca în State.” Replica l-a urmărit pe Sorin de-a lungul întregii seri, el făcând-o părtaşă frământărilor lui şi pe Cristina: “Cum i se poate demonstra mai limpede şi mai repede că bate câmpii?”
Eu una înclin să-i dau dreptate colegului obsedat de interese străine. Păi numai gândindu-mă la neîngrădita libertate de care am auzit că se bucură căţeii craioveni fără domiciliu fix… Ce oraş din Canada ori din State se poate lăuda cu aşa ceva?
