„Iată Anul Nou, s-a apropiat din ceeer”… Aşa cântau cu ceva ani în urmă, copiii străzii veniţi la cerşit în metrou. Într-un fel, aveau dreptate micuţii în ceea ce spuneau – căci dacă mai prindem înca un An Nou, acest lucru ne este dat de la Dumnezeu. Cum ziceam deci, Anul Nou 2013 a venit şi deja o parte din el a şi trecut. Dovadă că aşa stau lucrurile sunt brăduţii încă verzi, stufoşi şi frumoşi, ce zac aruncaţi pe lângă coşurile de gunoi prinse de stâlpii de iluminat care străjuiesc trotuarele. Ce mai tura-vura, s-au dus Crăciunul şi Revelionul, s-a zis cu distracţia, a început munca.
M-am întors şi eu la muncă, după un concediu de zece zile. Am pornit-o de acasă dis-de-dimineaţă, joi, pe 3 ianuarie, la minus cinci grade. Mai greu, mai cu somnu-n gene, am răzbit până la urmă să ajung la staţia de metrou. Aici, linişte, oameni care la fel ca şi mine îşi reveneau după sărbători. Drumul a fost plăcut aş spune, pentru că aproape reuşisem să aţipesc stând pe scaun, în vagonul care se legăna relaxant, pe şine. Am ieşit din metrou şi m-am oprit la semafor. În faţa mea, aşteptând şi ea culoarea verde, se afla o duduie. O priveam din spate – păr bogat, roşcat, căzându-i în inele până aproape de şolduri, sacou elegant, de stofă, strâns în cordon pe talia de viespe, poşetă luxoasă, de piele. Urmau o pereche de pantaloni scurţi – ce-i drept, groşi, însă doar atât cât să-i acopere domnişoarei posteriorul, o pereche de picioare lungi şi frumoase şi nişte botine din cele mai fine, cum spunea cândva, cântecul. Mută de admiraţie, n-am observat că se făcuse verde. M-a trezit brusc, un claxon. Pe geamul unui BMW oprit la stop, scoseseră capul, unul în dreapta şi celălalt în stânga, doi domni ce i se adresau domnişoarei în pantalonaşi:
– Hei, păpuşă, striga unul, nu ţi-e frig? Ce dezbrăcată eşti!!!
– Vrei să te încălzim noi?, a adăugat celălalt. Uiţi imediat de frig.
– Hei, n-auzi? Ia uită-te-ncoa! Hai la noi în maşină, să vezi ce bine o să îţi fie, ce te-ncălzim!
Sincer, mi se făcuse ruşine. Mă gândeam că la fel i-o fi ruşine şi tinerei pe care cei doi o-nghesuiau acum cu vorbele lor. M-am grăbit să traversez. Tinerica a rămas în urmă, tăind strada încet, la pas, sub privirile devoratoare ale şoferului şi ale colegului acestuia, care nu se mai opreau din a-i face invitaţii care de care mai fanteziste, la ei în maşină. Fără să îi prea pese că pietonii întorceau capul după ea, „Pantaloni Scurţi”, căci aşa o botezasem deja în gând, şi-a văzut de drum şi la fel au făcut şi cei doi care încercaseră să o agaţe. Mie mi-a fost ruşine, ei probabil că nu i-a fost, lor le-o fi fost măcar o clipă, ruşine?
Dar povestea nu se termină aici. Nici n-ajung bine la următorul semafor, când lângă trotuar trage un Volkswagen, din care se dă jos tacticos, cu maniere şi finesuri, o altă fătucă. În blugi şi cu un hanorac, cu părul negru frumos întins cu placa, atârnându-i pe umeri, fardată strident, copila, căci nu cred să fi avut mai mult de 21 de ani, se propteşte în faţa unui Mega Image, rămânând să aştepte, cu mâinile în buzunare. Volkswagenul demarează în trombă. Se face roşu şi o dubiţă parchează în dreptul fetei, în aşteptarea culorii verzi. Din nou, scenariul cunoscut. Pasagerii din dubiţă deschid geamurile şi încep:
– Eşti cu mămica sau cu tăticul, frumoaso?
– Ia zi, de ce te-ai oprit aşa devreme la colţ de stradă?
Fata nu răspunde. Îi priveşte însă, zâmbind cu subînţeles pe cei doi. „S-o fi cunoscând de undeva cu ăştia?”, îmi spun şi eu, observând-o cum îi sorbea din ochi pe craii ce o curtau.
– Cu dumnevoastră vorbesc obraznicii ăştia, doamnă?, rosteşte o femeie, lângă mine.
Uluită, nevenindu-mi să-mi cred auzului, mai să-mi scape geanta şi punga cu mâncare din mâini, îi răspund înţepat trecătoarei, care sosită prea târziu la faţa locului, nu pricepea în ruptul capului cine cu cine se conversează:
– Nu, doamnă, nu cu mine. Eu am o vârstă, nu mai trezesc pasiuni subite!
Până să mai apuce însă vreuna dintre noi să mai spună ceva, locatarii dubiţei încep cu un repertoriu pe care hârtia sau mă rog, ecranul computerului, nu îl suportă, chiar dacă ştim din moşi-strămoşi că papirusul îndură orice. Ciudat, dar domnişoara către care se îndreaptă tirul de descrieri luate din filmele pentru adulţi, nu pare a fi nici impresionată şi nici supărată de cuvintele pe care i le trimit cei doi. Poate doar puţin măgulită…
Îi las în urmă şi grăbesc pasul. Mai am de trecut vreo două semafoare până să ajung la serviciu şi cine ştie, Doamne fereşte!!! Se vede treaba că o fi lumea cu chef după atâta distracţie, că altfel, cum să îmi explic asemenea peripeţii? Sau poate că aşa o fi fost la ei la trecerea dintre ani? Ştiţi cum era pe vremuri, prima şi a doua zi de Anul Nou ne întreba televiziunea dacă dorim să revedem selecţiuni din programul de Revelion. Or vi vrut şi domnişoarele şi domnii de care v-am povestit să revadă câte ceva din ceea ce li s-a întâmplat până şi după miezul nopţii de 31 decembrie 2012 spre 1 ianuarie 2013!
Or fi vrut, n-or fi vrut, e treaba lor. Eu doar v-am istorisit cum s-au petrecut lucrurile. Că doar e iarnă şi e frumos să stai de poveşti la gura sobei. Ştiţi cum zicea George Topârceanu: „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”.
Corina Lupu
