În curând, pentru prima oară în viaţa mea, voi părăsi Québecul. Cu un avion Air France, cu destinaţia Europa. Ca să mă încadrez în limita de 6 kilograme, cu geantă cu tot, impusă pentru transportul în cabină, mai am să mă tund, şi, poate, să cam fac foamea, vreo săptămână. Ca Bute, înaintea unui meci de box.
Cum ştiu bine când plec, dar habar n-am când mă întorc, cred că ideea care mi-a fost sugerată de editor, aceea de a trage oblonul, pardon, de a pune punct prezentei serii de notaţii personale, este justă.
Motivul se impune de la sine. Notaţiile pomenite sunt mai mult sau mai puţin legate de viaţa comunităţii românilor de la Montréal. Depărtarea mă va pune în situaţia de a apela la fantezie ori la surse a căror obiectivitate nu voi avea cum să o verific. În ambele cazuri, voi fi împinsă în teritorii străine scrisului meu, cu riscul, previ-zibil, de a suferi umilinţa unei anulări a respectivei serii la cererea unui grup masiv de cititori.
Prezenta rubrică durează din ianuarie 2009. În cei mai bine de 4 ani care au urmat, au avut scurte ori substanţiale apariţii în cadrul ei o sumedenie de doamne şi domni românofoni de la Montréal (y compris suburbiile), ale căror fapte, vorbe ori doar fel de a călca mi-au furat şi mie atenţia, ca atâtor altora. Şi nu mă refer la Sorin şi la Cristina, colocatarii mei, pe care, înţelegeţi, n-aveam cum să-i ignor.
Partea leului au avut-o cei dedaţi plăcerilor scrisului, asemenea mie. Cei care au scris cărţi, le-au editat ori le-au văzut editate, le-au lansat şi le-au promovat, uneori la salonul montrealez al cărţii, din luna noiembrie. Cei care au înfiinţat ori frecventat asociaţii de scriitori (PAC şi CAS) ori cenacluri literare (vorbim de unul, cel al doamnei Nemţeanu). Nu mai dau nume, pentru că, trebuie spus, în comunitatea noastră se scrie aşa cum se respiră. Mult. A rămas de pomină cazul acelui tânăr poet care a debutat editorial în 2006 şi care, prin 2011, odată sărit de opul 25, s-a declarat sătul de scris şi s-a întors în România.
Au avut apariţii în jurnal şi câţiva artişti plastici, o regizoare de teatru, o ambasadoare, un auto-declarat prinţ al cumanilor (scriitor prolific, totodată), un ve-teran de la Cotul Donului, un tânăr care dădea cui voia el premii cu nume hazlii (acum avansează cu succes pe căile ştiinţei), un inginer cititor de poezie în cenaclu (în prezent, umblă deghizat în om de afaceri), un turist român cu domiciliul la Bristol, etc.
Singurul meu regret este acela de a nu fi profitat mai mult de spaţiul oferit de redacţie. Am ratat evenimente, n-am prins în pagină destule personaje remarcabile, am lăsat nesancţionate vanităţi sfidătoare. Plec cu o tolbă de zvonuri nevalorificate literar. Însă înţeleg că, odată reîntoarsă pe aceste mai mereu înzăpezite meleaguri, rubrica se poate redeschide. Până atunci, nu pot decât să le spun unora, aproape ca Lăpuşneanu: de mă voi întoarce eu, “pe mulţi am să popesc”.
Am şi o “mea culpa” de făcut. Nu-i adevărat că un anume romancier, în de-acum faimoasa lui carte avându-l narator pe Vlad Ţepeş, l-ar fi prezentat pe acesta ca pe-un vampir, cum am sugerat eu. Dimpotrivă! Cartea demonstrează cu tărie străinilor că domnitorul valah n-a fost sugătoriu de sânge!
Mulţumirile mele, la acest sfârşit de etapă, sunt adresate cititorilor, dar şi redactorei şefe, pentru corectura textului, cât şi pentru îndemnurile de a nu da înapoi atunci când eu, speriată că prea le spusesem pe faţă, veneam cu variante edulcorate la textul deja predat. De câteva ori n-am ascultat-o şi rău îmi pare.
