Eliberarea

În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Ea a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, povestesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti, unde întâmplarea a făcut să fiu coleg de celulă cu primul dintre ei. Pentru a avea o mai bună înţelegere a între­gii situaţii, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dicta­tu­ră comunistă. (George Sava)

Pe măsură ce securistul îmi dicta declaraţia, devenea tot mai evident că eliberarea mea era condiţionată de un târg: din cuvintele scrise era limpede că mă angajam să nu mai fac manifeste şi nici să nu mai comit fapte împotriva “tovarăşului Ceauşescu şi a orânduirii socia­liste”, că am luat la cunoştinţă că voi fi eliberat sub supraveghere şi mai ales că, “la întoarcerea în Mediaş, voi accepta să fiu contactat de organele locale”.

Am avut un moment de şovăire, căci nu mă puteam minţi pe mine însumi asupra sensului pe care îl avea angajamentul aşternut pe hârtie: “Mă voi pune la dispoziţia organelor de Securitate locale”. Voiau să mă facă informa­torul lor. Acesta era, de fapt, preţul eliberării mele. “Adică, cum voi fi contactat?”, am făcut eu pe prostul. “Băi, dacă vrei, bine, semnezi, dacă nu, ştim ce avem de făcut”, mi-a zis securistul, vădit tot mai grăbit. Atunci m-am gândit cu teamă că, la refuzul semnării, voi fi împuşcat pe stradă, ca să  scape de mine. Am semnat… Nu vor face ei ceea ce vor din mine, gândeam cu năduf. Trebuia însă să fac tot posibilul să mă întorc acasă, să o văd pe mama, să văd dacă mai trăieşte, dacă nu s-a îmbolnăvit de supărare. Ulterior voi vedea ce este de făcut.

În timp ce scriam declaraţia, îmi amintesc că în încăperea plină cu securişti a intrat un individ îmbrăcat într-un costum maro, ponosit, şi s-a îndreptat agale spre mine. Avea o paloare cadaverică şi ochii plini de ură. Ceilalţi au luat poziţie de drepţi imediat cum a intrat. Am dedus că era mare căpetenie în Securitate. “Ţi-au intrat minţile în cap?”, m-a întrebat acesta. Nu i-am răspuns nimic, doar m-am oprit din scris.

Securiştii, care stăteau stană de piatră în spatele lui, în poziţie de drepţi şi aliniaţi pe lângă perete, îmi făceau semne discrete, cu mâinile, să mă ridic. Neridicându-mă, unul dintre ei s-a răstit: “Ridică-te odată în picioare, băi banditule!” Ridicându-mă agale, m-am trezit nas în nas cu căpetenia lor, care, după o privire sumară peste decla­raţie, s-a întors spre ceilalţi zicându-le: “Bine, să semne­ze, ştiţi ce aveţi de făcut”. Voi afla curând că misteriosul personaj era nimeni altul decât Tudor Postelnicu. Văzându-l câteva săptămâni mai târziu, la televizor, în banca acuzaţilor, l-am recunoscut imediat. Mă sunase Laci, care, agitat, îmi cerea să mă uit repede la televizor, să-l văd şi eu.

Interesant e că, în tot timpul cât am fost purtat pe coridoare, pentru a fi dus sau adus de la anchete – inclusiv în această noapte agitată -, nu m-am întâlnit niciodată cu vreun alt arestat. Gardienii aveau un semnal anume: pocneau de două-trei ori din degete, ca să avertizeze că trecea cu un deţinut. Ceilalţi gardieni, pe care noi nu îi vedeam, confirmau, pocnind din degete la rândul lor. În primele două zile de detenţie, am crezut că e un simplu tic dobândit de unii gardieni, din prea multă plictiseală.

În celulă, mă gândisem adesea că ar fi trebuit să trec Prutul, să mă refugiez în Moldova sovietică. Lucru­rile se schimbaseră, Gorbaciov părea acum o speranţă pentru români. Păream bun de balamuc, deoarece numai un nebun ar fi putut fugi de comunism spre Răsărit… Mă gândeam însă că, spre deosebire de graniţele vestice, care erau bine păzite din cauza valului de transfugi din ultimii ani, graniţa de pe Prut era mai permeabilă. Cunoşteam de la Europa Liberă evoluţia glasnostului şi a perestroikăi în URSS. Îmi încolţise în minte că cel mai bine ar fi fost să fug în vara anului următor.

M-au dus înapoi în celulă, ca să-mi iau nimicurile personale. Mi-am luat rămas bun de la Graţian şi de la Gabriel, pe care nu i-am mai văzut niciodată de atunci.  Am fost dus apoi într-o încăpere aflată aproape de ieşirea din clădire. Înăuntru, nu mi-a venit să cred pe cine văd: era Radu, care se chinuia să-şi încalţe adidaşii. Crispat, de nerecunoscut, s-a uitat de jos la mine, zicând, aproape plângând: “Auzi, măi Horaţiule, nebunul de Ceauşescu trage în oameni…” “Hai, băiete”, l-a grăbit unul din securişti.

Mă întrebam de unde ştie ce e pe afară, din moment ce şi el fusese închis, ca şi mine. Îmi va povesti ulterior că în celula lui a fost adus, de pe stradă, un om bătut, care le-a povestit ce se întâmplase la Timişoara şi în Bucureşti. Cum Răducu îşi arăta indignarea în faţa securiştilor, am crezut că s-a ţicnit la cap, din cauza bătăilor sau din cauza recluziunii. Până să-mi revin din confuzie, a apărut în încăpere şi Laci, îmbrăcat neglijent şi cu calabalâcul în braţe. Părea năucit, cum desigur că păream şi eu. “Şi tu eşti aici?”, l-am întrebat eu, mirat. Până să-mi zică ceva coerent, securiştii ne-au scos afară, unde o Dacia 1300 aştepta în mijlocul curţii. Ultima imagine care mi-a rămas în minte este curtea arestului, plină de securişti. Aşteptau probabil să vadă plecat şi grupul nostru, pentru a putea elibera şi alţi deţinuţi din ţară, pe care nu trebuia însă să-i vedem. Am rămas cu impresia febrilităţii cu care securiştii organizau eva­cuarea. Ca pe bandă rulantă, dedusă după frecvenţa tropăiturilor, eliberarea deţinuţilor s-a făcut discret, în ordine, fără să ne vedem unii cu alţii.

În maşină cu noi era un singur şofer securist. Radu, în faţă, lângă el; eu şi Laci, în spate. Deşi Bucureştiul era în beznă, am văzut în goana maşinii cum un om era bătut de miliţieni, pe marginea carosabilului. Ne-am dat reciproc nişte coate cu Laci. După cele văzute, încolţise gân­dul că vor să ne omoare şi pe noi, că ne vor împuşca pe vreo stradă lăturalnică. Bezna sinistră care domina străzi­le Bucureştiului îmi întărea convingerea că, imediat ce vom fi duşi într-un loc anume, securiştii ne vor împuş­ca. Încercam discret să văd dacă nu cumva era blocată uşa din dreptul meu. “Dacă e ceva, îi sărim de gât, doar suntem trei şi el singur, la volan”, mă tot gândeam eu. Începusem să-i dau coate lui Laci, care nu înţelegea ce vreau să-i spun. Tocmai când mă munceau mai rău gândurile negre, a apărut în faţa noastră, neverosimil, Gara de Nord, ireal de scăldată în lumină. De-abia atunci am început să întrevăd speranţa că vom putea ajunge acasă. Şoferul a oprit brusc, bolborosind un fel de rămas bun şi un îndemn prietenesc, de genul: “Vedeţi să nu mai faceţi prostii, măi băieţi”. Am coborât toţi trei din maşină în faţa intrării în Gara de Nord, fără să-i răspundem nimic.

Rămaşi singuri, i-am întrebat pe ceilalţi doi dacă şi ei au semnat declaraţia pe care m-am văzut eu silit s-o semnez. Mi-au confirmat că da. După ora 12 noaptea, când am intrat în Gara de Nord, m-a surprins faptul că acolo erau doar câţiva navetişti, liceeni şi două patrule de gărzi patriotice. Era oare revoluţie?, mă întrebam. Mă gândeam că o revoltă populară ar fi presupus ca şi Gara de Nord să fie asaltată de mulţimi de oameni şi păzită de forţele de ordine. Gărzile patriotice şi caldarâmul ud păreau totuşi să confirme ipoteza revoltei. Când am trecut pe lângă un chioşc, care era închis la ora aceea, mi-am văzut chipul în vitrină, prima dată după o săptămână întreagă. Îmi crescuse vizibil barba. Mai târziu, după revoluţie, am făcut legătura între începutul revoltei din Timişoara şi încetarea anchete­lor. Tot din ziua de 16 decembrie nu ne-au mai bărbierit. Prin comparaţie cu gravitatea celor întâmplate la Timişoara, noi am devenit neglijabili.

În încercarea de a înţelege ce se întâmplase, am început să le pun întrebări celorlalţi doi. Mai ales lui Laci, căci Răducu părea să sufere intens. Voi afla pe tren că fuse­se bătut zdravăn, cu puţin timp înainte de elibera­re, pentru un motiv pe care-l va povesti el însuşi. Fusese bătut mai ales la tălpi şi de-abia putea să calce. Laci mi-a făcut câteva gesturi discrete, arătându-mi ceasul de la mână. Am dedus că el crede că e ascultat printr-un microfon introdus în ceas, ceea ce m-a făcut şi pe mine circumspect. Aveam impresia că orice civil ne urmăreşte, aşa că am abandonat întrebările. M-am convins că în ţară are loc o revoluţie abia mai târziu, în tren, după ce trecusem de Braşov: un bărbat, foarte revoltat de crimele de la Timişoara, îl înjura pe Ceauşescu. L-am întrebat dacă e adevărat şi m-a apostrofat: eu pe ce lume trăiesc, cum de nu ştiu de la Europa Liberă ceea ce ştie o ţară întreagă? Nu ştia de unde venim.

Treptat, ne-am revenit din confuzie şi am început să ne organizam. Primul tren spre casă era un personal care pleca pe la ora 2 noaptea. Cam peste aproape două ore. Am cumpărat biletele şi am sunat imediat acasă. Asta era cel mai important. Întâi a vorbit Răducu cu ai lui. Când am sunat-o pe mama, inima îmi bătea năvalnic. Mi-a răspuns ca de dincolo de lume: “Tu eşti, dragul mami!?” “Da, mamă, eu sunt, tu eşti bine?” Mă temeam să nu se întrerupă convorbirea. I-am zis să stea liniştită, că totul e bine, sunt întreg şi sănătos şi o să vin acasă imediat.

Când i-am zis că sunt în gară, de emoţie, am uitat să-i zic că mă aflam în Gara de Nord din Bucureşti, şi nu în gara din Mediaş. Când i-am zis că vin imediat, am vrut să zic de fapt că vin peste câteva ore, şi nu peste 10-15 ani sau poate niciodată, aşa cum mă ameninţaseră anchetatorul şi procurorul care începuse să-mi facă dosarul. Or, săraca mama, crezând că apar imediat, aşa cum i-am spus, m-a aşteptat în poartă aproape toată noaptea. De la gara din Mediaş, aş fi ajuns în 5 minute. Mi-a povestit ulterior că, de la o vreme, s-a gândit că a fost doar un vis: “Doamne, mie mi l-a dat în vis Maica Domnului pe copil”. Dimineaţa i-a venit în minte să o sune pe tanti Aroida, mama fraţilor Cocoş. De abia atunci a aflat că n-a visat: “Da, doamna Cheţa, n-aţi visat. E adevărat, dar ajung mai târziu, pentru că au sunat din Bucureşti. Copiii noştri vin acasă!”