Ce (te) costă să faci un ziar comunitar?

Anunţam, în numărul trecut, că voi face o radiografie a situaţiei financiare de la Pagini Româneşti. Pentru ca demersul meu să fie limpede, trebuie să vorbesc mai întâi despre presa de limbă română de la Montréal. Când m-am instalat în Canada, în septembrie 1999, veneam cu intenţia de a realiza aici o publicaţie în limba română. Vorbi­sem deja cu colegi de la România liberă, unde lucrasem între 1993 şi 1999, să realizăm împreună un ziar românesc – o parte făcut la Mont­réal, cu conţinut local, şi o parte făcut în România, cu conţinut furnizat de România liberă.

Ajuns la Montréal, am consta­tat că aici existau deja două ziare, Luceafărul românesc şi Tribuna Noastră, şi am tras concluzia că apariţia unui al treilea nu-şi avea rostul. Am renunţat la planul meu şi m-am apucat de alte lucruri. Însă, în decembrie 2000, ziarul Luceafărul românesc şi-a încetat apariţia, iar pe piaţă a rămas doar Tribuna Noastră. Atunci mi-am spus că momentul lansării publicaţiei la care visasem încă din ţară a sosit. Şi aşa a apărut Pagini Româneşti, în martie 2001.

La început, ziarul a fost făcut de mine şi de soţia mea, Mariela Chiriţă, amândoi absolvenţi de jurnalism şi amân­doi cu experienţă în presa din ţară. “Redacţia” funcţiona în propriul nostru apartament, iar mai târziu, în subsolul casei din Dollard-des-Ormeaux. Ulterior, echipei i s-au adăugat alţi ziarişti profesio­nişti, precum Simona Plopeanu, Mihai Claudiu Cristea, Alin Alexandru, Viorel Anghel, Adrian Ardelean, Doina Anghel, precum şi diverşi colaboratori, permanenţi sau ocazionali, care au scris sau scriu în continuare pe teme care nu ţin neapărat de domeniul jurnalistic: cultură (Mircea Gheorghe), lite­ratură (Florin Oncescu), inves­tiţii (Petru Cotnăreanu) şi mulţi alţii. În afara acestora, în paginile noastre aţi putut citi comen­tarii scrise special pentru Pa­gini Româneşti de ziarişti cunoscuţi din România, ca Luca Niculescu, Cristian Pătrăşconiu sau, mai nou, George Rădulescu.

De-a lungul celor 12 ani de existenţă, Pagini Româneşti a crescut odată cu comunitatea româ­nească de aici. De la apariţii lunare, am trecut la apariţii bilunare şi apoi săptămânale, pentru ca apoi să facem drumul invers, mereu în căutarea unei formule care să asigure supravieţuirea şi dezvoltarea publicaţiei.

Nu cred că greşesc prea mult dacă afirm că toate ziarele care apar în comunităţile româneşti din străinătate depind aproape în exclusivitate de o persoană sau, cel mai adesea, de un cuplu, soţ şi soţie. Aşa se explică de ce nu există ziar românesc în străi­nătate care să fi supravieţuit după ce patronii nu au mai putut să-l reali­zeze sau să îl susţină financiar. Este şi cazul ziarelor premergătoare publicaţiei noastre de la Montréal: Luceafărul românesc şi Tribuna Noastră.

Or, tocmai acest lucru am încercat să-l schimbăm cu Pagini Româneşti: să facem în aşa fel încât ziarul să nu mai depindă de mine şi de soţia mea, ci să se consolideze ca o instituţie de presă independentă, în adevăratul sens al cuvântului - cu sediu, cu angajaţi şi colaboratori care să fie plătiţi în mod rezonabil pentru munca lor.

Şi, fiindcă am ajuns la capito­lul muncă versus plată, trebuie să fac o mărturisire: de foarte mulţi ani, nici eu şi nici soţia mea, nu suntem plătiţi pentru munca pe care o facem la ziar. Amândoi am avut mereu alte ocupaţii din care ne-am câştigat existenţa.

De ce scoatem, în continuare, Pagini Româneşti? Vă imaginaţi că ne-am pus şi noi, de multe ori, această întrebare. Chiar dacă poate părea naiv într-o lume mercantilă ca aceasta în care trăim, eu chiar cred în necesitatea unui ziar profesionist în comunitate. În plus, atât eu, cât şi soţia mea, ne-am ales profesia din pasiune, aşa că acceptăm să o facem chiar fără a fi plătiţi, sperând în continuare că putem schimba ceva în bine, în jurul nostru.

Nu-mi face nicio plăcere să scriu acest articol. Dar apariţia a tot mai multe ziare româneşti pune în pericol existenţa unei prese de calitate în comunitatea noastră. Scriu acest text în special pentru clienţii de publicitate care apreciază calitatea ziarului şi care vor să sprijine, în continuare, apari­ţia şi ameliora­rea acestei publicaţii, chiar dacă asta înseamnă să plă­tească ceva mai scump publicitatea la noi, faţă de unele ziare concurente. Îi rog însă să facă o analiză obiectivă a ziarelor din comunitate, cele pre­zente şi cele care vor mai apărea, şi să decidă singuri dacă Pagini Româneşti reprezintă, într-adevăr, altceva. La urma urmei, nu contează ceea ce cred eu despre ziar, cât percepţia publicului cititor şi, în ultimă instanţă, a clienţilor de publicitate.

Pentru ca un ziar să rămână interesant pentru cititori şi, impli­cit, ca reclamele să aibă şanse să fie “citite” de cât mai mulţi oameni, conţinutul publicitar nu ar trebui să depăşească 50% din totalul spaţiului tipografic. Cum Pagini Româneşti apare în 24 de pagini, ar trebui să distribuim costurile ziarului la 12 pagini de publicitate. Aceasta este cea mai bună metodă pentru a determina preţul corect pentru o reclamă.

Dar care sunt cheltuielile de apariţie a ziarului Pagini Româneşti şi cât ar trebui să coste un sfert de pagină de publicitate, spre exemplu?

Aşa cum scrie pe prima pagină a ziarului, tipărim 4.000 de exemplare pe număr, pentru care plătim la tipografie 1.550$, deci 3.100$ pe lună. Avem cheltuieli de salarii de 4.200$/lună, colabo­rări de 600$, chirie de 1.000$, precum şi alte cheltuieli de funcţionare (distribu­ţie, internet, telefonie, electricitate, consu­mabile etc.) de aproximativ 700$/ lună. Prin urmare, totalul cheltuielilor lunare se ridică în prezent la 9.600$. Trebuie să precizez că la cheltuieli de salarii intră doi angajaţi – unul la timp complet şi altul la timp parţial – şi nu e vorba nici de mine, nici de soţia mea. În plus, pentru ca ziarul să fie autonom, ar trebui ca ambele persoane să fie angajate la timp plin, ceea ce ar ridica cheltuielile de salarizare la aproximativ 5.500$/lună (aici intră salariul, dar şi taxe­le către stat aferente fiecărui angajat – şi este evident că nu vorbim de salarii “nesimţite”).

Cum ziarul este distribuit gratuit, cei 9.600$ pe care îi cheltuim în prezent ar trebui să fie acoperiţi din veniturile de publicitate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, o reclamă de un sfert de pagină ar trebui să coste minim 100$, iar ziarul să aibă publi­citate pe cel puţin 12 pagini. În realitate, lucrurile sunt departe a sta aşa, iar situaţia, în loc să se amelioreze, este pe cale să se înrăutăţească.

Numărul mare de ziare româneşti creează deja o presiune enormă pe firme­le din comunitate. Este un cerc vicios,  fiindcă această presiune se întoarce ulterior asupra ziarelor, care sunt obligate să scadă mereu tarifele, pentru a-şi păstra clienţii sau pentru a atrage alţii noi. Se ajunge astfel la ta­rife sub 50% din costul normal.

Cu ce preţ? Cu preţul unor ziare umplute până la refuz de publicitate ieftină, de articole luate copy-paste de pe internet sau cu tiraje mincinoase, totul pentru a reduce costurile. Sigur, un ziar se poate foarte bine face şi în subsolul casei sau în sufragerie, cum la fel se poate face şi cu articole culese de pe internet, dar aceasta nu înseamnă presă. Nici măcar comunitară.

O comunitate puternică înseamnă şi ziare puternice – cu sedii şi cu ziarişti plătiţi pentru munca lor -, precum şi asociaţii sau biserici puternice. Există însă o ambiţie nesănătoasă a românilor de a fi directori de ziare, preşedinţi de asociaţii sau de comitete parohiale. De pierdut, pierde întreaga comunitate: astăzi avem la Montréal 14 biserici ortodoxe româ­neşti (plus câteva de alte culte), avem 6 ziare în limba română, la o comunitate de afaceri care abia ar putea suporta două sau maxim trei, avem foarte multe asociaţii româneşti, dar numai câteva au mai mulţi membri decât degetele de la o mână şi activităţi la nivel comunitar.

Dacă ne uităm la ce se întâmplă în celelalte comunităţi de la Montréal, ve­dem că grecii sau italienii, spre exemplu, au doar 2-3 ziare solide, în timp ce ruşii au, ca şi noi, 6-7 ziare. Depinde doar de noi cu cine vrem să ne comparăm şi, mai ales, unde vrem să ajungem, din punct de vedere comunitar.