STMPentru orice imigrant, stabilirea într-o nouă ţară este însoţită de tot felul de provocări. Cel mai adesea, ele sunt legate de dificultăţile de limbă, dar şi de numeroasele schimbări din viaţa de zi cu zi, cu care noul sosit trebuie să se acomodeze cât mai repede.  Începând cu acest număr, vă prezentăm istorisirile unor români stabiliţi la Montréal, aşa cum s-au transmis ele, de-a lungul vremii, în folclorul comunitar. Numele personajelor sunt fictive, dar întâmplările relatate sunt reale, chiar dacă, trebuie s-o spunem, ele au putut suferi modificări, în urma transmiterii lor pe cale orală. (PR)

Odată ajuns la aeroport, Neluţu a întins braţele şi l-a îmbrăţişat pe dragul lui prieten din copilărie.

– Relule, am reuşit, am ajuns la tine, în Montreal!!!

Prietenul l-a îmbrăţişat sau l-a bătut pe spate, nu mai ţine minte, şi i-a  răspuns, grăbit:

– Bine ai venit, Neluţule – hai, repede, că mă rup ăştia la parcare!

Tăbârcindu-se cu valizele, proas­pătul emigrant a tras aer în piept, cu bucurie şi nesaţ. Visul lui Neluţu era să vadă UQAM-ul. Auzise despre această  facultate şi citise multe despre ea. Aşa cum cei care ajung la Paris vor să vadă Turnul Eiffel, Neluţu avea o dorinţă nestăvilită, aceea de a vedea cu propriii ochişori UQAM-ul. Nerăbdător, îl imploră pe Relu să treacă pe acolo, dar amicul îi tăie elanul, concluzionând, filosofic:

– Şi mâine este zi, că doar nu plea­că nicăieri UQAM-ul. Dacă azi e acolo, şi mâine tot acolo îl găseşti.

Neluţu a râs şi i-a dat dreptate. Aşa este. Mult a fost, puţin a rămas. În plus, nu vrea să-l supere pe Reluţu.

Seara au petrecut-o la taifas. Soţia lui Relu i-a servit cu pulpe de pui făcute pe un fel de grătar, pe balcon, şi cu pâine bună, făcută la un aparat numit boulan­ger. Neluţu s-a minunat şi a privit maşinăria îndeaproape, cu ochi de inginer burlac.

– Băi, ce chestie, ce invenţie! Voi  nu cumpăraţi pâine, o faceţi în casă… Bravo, prietene!

– E scumpă pâinea şi noi mâncăm multă, l-a lămurit Relu. Aurica face pâine bună, găteşte, spală, ca acasă. Ce să facem… muncim la negru. Ne descurcăm. Aurica face curat, eu repar şi vopsesc cu unul case. Faci de toate aici, inginerule, asta e Canada! Ce, crezi că umblă câinii cu covrigi în coadă?… Hei, hei… şi Reluţu continuă să povestească nişte chestii…

Neluţu dădea din cap, înţelegător, în timp ce prietenii îi explicau prea multe pentru oboseala pe care începuse s-o simtă.

După o bere rece, Relu şi Aurica au început, tacticos, să-şi facă ţigări, sub privirile stupefiate ale lui Neluţu. Era pentru prima oară când vedea aşa ceva şi îi privea uimit, dar şi curios. Gazdele luau, cu îndemare, o foiţă, pe care o umpleau cu tutun. Repeziciunea de execuţie trăda o mare experienţă. La sfârşit, lipeau cu limba foiţa şi trăgeau, bucuroşi, din produs. Parcă ar fi bunicul în tranşee, la război – gândi el, dar hotărî  că e mai înţelept să tacă.

Neluţu era un pic confuz. Ăştia fac pâine, ţigări, sper că nu s-au apucat şi de cizmărit sau croitorie… Venise cu mari speranţe şi voia să le păstreze.

Acum un an, când Relu şi Aurica au fost în România, tot oraşul le-a sărit în întâmpinare. Relu le-a adus cadouri frumoase la toţi: ceşti, şepci şi brelocuri. Toţi i-au invitat şi i-au ospeţit cu ce aveau mai bun. Relu le-a povestit cum el, în Canada, este ca un rege. Stă acasă şi îl plăteşte guvernul, aşa e de bun şi deştept. Nea Marin şi Velica îl pupau şi se mândreau cu odrasla lor.

Neluţu le-a mai povestit un pic ce mai era pe acasă şi, frânt, s-a dus la culcare. Aurica îi pregătise un pat bun. Obosit, a adormit pe fundalul ţipetelor copiilor ruşi ce locuiau sus. Nu scap de ăştia nici aici, au fost ultimele lui gânduri, înainte de a pleca în lumea viselor, în mirosul suav al unui Glade pe care îl pusese gazda în priză.

S-a trezit bucuros. Va vedea cu propriii lui ochi UQAM-ul. O să vadă ce a citit ani de zile pe internet: săli, laboratoare, biblioteci. Relu îl întrerupe din visare.

– Băi, Neluţu, aici e America, e vorba de dolari. M-a chemat unu’ la muncă şi nu pot să-l refuz. Ia tu biletu’ ăsta, te urci în autobuz, îl dai şoferului şi îi spui: BERRI-UQAM. Nu-l laşi din mână. Aici şoferii sunt cumsecade, băi, nu ca tăntălăii aia din România. Sunt  gentili, o să vezi, o să-ţi spună tot.

Neluţu ia biletul. Îl priveşte, curios, şi pe faţă şi pe dos. Inima îi bate cu putere. Prima oară când este singur – singurel, în aşa o ţară mare.

Autobuzul se opreşte chiar în faţa lui. Uşa s-a deschis. Şoferul îi apare în faţa ochilor, ca o minune de la Maglavit. Neluţu urcă, nelăsându-l  nicio clipă din ochi.

– BERRI-UQAM… şi întinde biletul.

Şoferul, un tinerel vesel, îi arată cu degetul coşuleţul de bilete. Nedumerit, Neluţu întinde iarăşi biletul. Îşi drege glasul şi repetă:

– BERRI-UQAM!

Luând o curbă, şoferul îi arată iar coşuleţul. Ceilalţi pasageri se urcă în autobuz, dar au abonament. Neluţu le face loc să treacă, dar nu îşi părăseşte locul de lângă şofer. Îşi umezeşte buzele şi simte în stomac mici înţepături. Nu îl bagă nimeni în seamă, este singur şi simte că un nod i se pune în gât.

– BERRI-UQAM, repetă Neluţu, cu vocea tremurândă, atât de uşor încât i se pare că nu l-a auzit nimeni. Greşit, şoferul îl aude. Îşi desprinde mână stângă de pe volan şi cu degetul arătător îi arată coşuleţul, care pare un hău enorm, în ochii măriţi ai lui Neluţu.

Disperat, priveşte în jur. Îşi revede casa părintească, pe Dănuţa lui iubită, rămasă acasă, ba chiar şi pe Reluţu cu Aurica. Trebuie să dea biletul, aşa cum i-a zis prietenul. Doar n-o să aibă probleme cu controlorii, din prima zi. Mută biletul în cealaltă mână. Apoi, cu o putere pe care doar adrenalina ţi-o dă, se apleacă şi strigă, din toţi bojocii, deasupra coşuleţului: BERRI-UQAM!…

Se spune că şoferul autobuzului mai râde şi azi.