Duminica trecută, Téléquébec a difuzat (de la 9 seara) filmul Le concert, al lui Radu Mihăileanu. O coproducţie Franţa-Belgia-Italia-România, apărută în 2009, care a avut mare succes în Franţa şi a obţinut câteva premii importante.
În vara lui 2010, filmul a rulat şi în Canada, unde a fost bine primit de public. La vremea respectivă, am scris în Pagini Româneşti despre el, iar despre Radu Mihăileanu – regizorul de origine română stabilit la Paris din anii ’80 – am scris de multe ori, întrucât vine frecvent la festivalurile de film din Montréal.
Introducerea aceasta e însă numai un pretext pentru a vorbi despre o situaţie pe care o găsesc cel puţin ciudată. Mă gândesc că or mai fi şi alţii ca mine. Carevasăzică, la obiect. Nu prea am timp de televizor, dar când se întâmplă să-l deschid şi pe altceva decât pe ştiri, tare-mi place să mai văd câte un film franţuzesc.
Sigur, un adevărat cinefil mi-ar da cel puţin două palme pentru lipsa mea de respect: deşi uneori, la sfârşitul unor astfel de filme, îmi vine să cânt, să dansez, să co-lorez, să visez, nu reţin mereu numele regizorului ori al actorilor. Ba şi titlul îmi sare rapid din minte, rămâne doar senzaţia aceea de împlinire (de parcă eu aş fi făcut filmul aşa de bun) şi un fel de forfotă de gânduri, imagini, idei, plecate toate din creaţia respectivă.
Nu înseamnă că îmi plac toate filmele francezilor. Însă procentul celor pe care le găsesc reuşite e foarte mare, mult mai mare decât în cazul producţiilor americane (cu ce alţi mari producători să compar, cu Bollywood?). Nu înseamnă că nu mi s-a întâmplat să văd şi 2-3 filme proaste la rând. Proaste în sensul că nu mi-au zis nimic – ori erau dezlânate, ori exagerate, ori, situaţia cea mai penibilă, erau “în stil american”.
Ce găsesc aşa de grozav la cinematografia franceză? Câteodată sinceritatea, alteori imaginaţia, intensitatea, umorul. Îmi place faptul că personajele au ezitări, derapări, nuanţe, că nu le e aşa de clar care-i binele şi care-i răul. Iar temele sunt adesea de o simplitate năucitoare. Sunt lucruri din viaţa de zi cu zi, despre care mai mult se discută decât altceva. Multe vorbe “despre nimic”, plus imagini, muzică sau tăceri cu forţă estetică.
Fără a generaliza (asta ar lipsi!), ci doar făcând un top al recurenţei, găsesc că filmele americane au o apetenţă specială pentru personaje “din alte lumi” (nu mă refer doar la vampiri, extratereştri sau alte multe creaturi inventate, ci şi la pleiada de agenţi secreţi, mafioţi, înalţi demnitari) şi sunt pline de eroi care ştiu clar ce vor, în chip cam plicticos, maniheist.
Sunt de acord că la fel de maniheistă pare această comparaţie între filmul francez şi cel american. Însă ea nu este chiar forţată. Găsesc interesantă toată cinematografia europeană şi mi-au plăcut o groază de filme ruseşti, japoneze, coreene, ba chiar m-am bucurat, într-o seară, de un superbissim film uruguayan. Comparaţia cu Franţa vine din cantitate şi din accesibilitate.
În ce priveşte industria filmului, Franţa se plasează pe locul al patrulea în lume, după SUA, India, Hong Kong. Este, deci, printre puţinele ţări care “ţin piept” valului american. Iar accesibilitatea este tocmai subiectul acestui articol.
Când m-am stabilit la Montréal, eram convinsă că, într-un loc unde francofonia e la aşa mare cinste, canalele tv ar trebui să fie pline de filme franţuzeşti. Comori peste tot, să nu mai ştii ce să alegi. Stupoare! Câte un film – două pe săptămână, şi acelea programate ciudat. Păi unde sunt frăţia, cultura comună, valorile? Păi nu prea sunt.
Proximitatea teritorială a bătut-o măr pe cea culturală. Micile ecrane – ca şi ecranele cinematografelor – sunt dominate net de filmele americane. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, ele mai sunt şi dublate în franceză, de-ţi vine să te duci în pădure când îl auzi pe Pacino vorbind cu De Niro.
Dar nici asta nu e tot. Unde credeţi că am găsit, până la urmă, leacul? Pe TFO, televiziunea francofonilor din Ontario. Din Ontario, da. Un post care difuzează o mulţime de filme franţuzeşti şi, în general, filme, să le zic, “neamericane”.
Prin urmare: trăiesc în provincia francofonă Québec şi mă uit la filme franceze pe un post din provincia anglofonă Ontario. Nicio problemă, dar de ce n-aţi spus aşa de la început? Acum, că am aflat, sunt mulţumită.
Totuşi, ca să nu ziceţi că n-aţi ştiut (deşi nu m-ar mira ca eu să fi aflat ultima), vă dau un pont celor care sunteţi muşcaţi de acelaşi microb ca mine. Puteţi vedea măcar un film francez pe săptămână şi în Québec: în fiecare duminică, pe TV5, de la 8 seara (or mai fi şi în timpul zilei, dar eu nu prea dau pe-acasă). Culmea e că tot duminica, dar de la 9 seara, şi Téléquébec propune câte un film bun (adesea, “made in France”).
Suntem deci ajutaţi să consumăm aceste delicii cu moderaţie: nu poţi vedea două filme dacă sunt programate în aceeaşi seară, unul de la 8 şi unul de la 9. În tot cazul, dacă mai aflaţi de astfel de rendez-vous-uri cinematografice (în afară de Boîte Noire, care-i altă poveste), tare m-aş bucura să-mi daţi de veste.
