Unde sunt filmele franceze?

Citește și

Canada va primi milioane de măști în următoarele 24 de ore

Premierul Justin Trudeau a anunțat că, în următoarele 24 de ore, Canada va primi milioane de măști care să...

Canadienii pot cere de azi ajutorul federal de urgență

Canadienii care au rămas fără venituri din cauza pandemiei de coronavirus pot să solicite de azi ajutorul canadian de...

Canada. Fonduri pentru persoanele fără adăpost și pentru femeile victime ale violenței domestice

Premierul Justin Trudeau a venit din nou la întâlnirea sa zilnică cu canadienii și a anunțat alocarea de fonduri...
Mariela Chirita
Mariela Chirita
Licenţă în Jurnalism şi master în Comu­ni­care, la Universitatea din Bucu­reşti. Colaborări de studenţie, apoi slujbe de reporter, redactor, prezentator şi reali­zator (de emisiuni simpatice) la TVR (Internaţional). Stabilită la Montréal în ‘99. Din 2001 până în 2012, redactor-şef la Pagini Româneşti, mereu în paralel cu alte job-uri. Este dintre cei care militează pentru introdu­cerea zilei de 99 de ore, deşi îşi dă seama că ar fi la fel de scurtă.

Duminica trecută, Téléqué­bec a difuzat (de la 9 seara) filmul Le concert, al lui Radu Mihăi­lea­nu. O coproduc­ţie Franţa-Belgia-Italia-România, apărută în 2009, care a avut mare succes în Franţa şi a obţinut câteva premii importante.

În vara lui 2010, filmul a ru­lat şi în Canada, unde a fost bine primit de public. La vremea res­pec­tivă, am scris în Pagini Româ­neşti despre el, iar despre Radu Mihăileanu – regizorul de origine română stabilit la Paris din anii ’80 – am scris de multe ori, întrucât vine frecvent la festivalurile de film din Montréal.

- Publicitate -

Introducerea aceasta e însă numai un pretext pentru a vorbi despre o situaţie pe care o găsesc cel puţin ciudată. Mă gândesc că or mai fi şi alţii ca mine. Careva­săzică, la obiect. Nu prea am timp de televizor, dar când se întâmplă să-l deschid şi pe altceva decât pe ştiri, tare-mi place să mai văd câte un film franţuzesc.

Sigur, un adevărat cinefil   mi-ar da cel puţin două palme pentru lipsa mea de respect: deşi uneori, la sfârşitul unor astfel de filme, îmi vine să cânt, să dansez, să co­-lorez, să visez, nu reţin mereu numele regizorului ori al actorilor. Ba şi titlul îmi sare rapid din minte, rămâne doar senzaţia aceea de împlinire (de parcă eu aş fi făcut filmul aşa de bun) şi un fel de forfotă de gânduri, imagini, idei, plecate toate din creaţia respectivă.

Nu înseamnă că îmi plac toa­te filmele francezilor. Însă procentul celor pe care le găsesc reu­şite e foarte mare, mult mai mare decât în cazul producţiilor americane (cu ce alţi mari producători să compar, cu Bollywood?). Nu în­seamnă că nu mi s-a întâmplat să văd şi 2-3 filme proaste la rând. Proaste în sensul că nu mi-au zis nimic – ori erau dezlânate, ori exagerate, ori, situaţia cea mai penibilă, erau “în stil ame­rican”.

- Publicitate -

Ce găsesc aşa de grozav la cinematografia franceză? Câteodată sinceritatea, alteori imagi­naţia, intensitatea, umorul. Îmi place faptul că personajele au ezitări, derapări, nuanţe, că nu le e aşa de clar care-i binele şi care-i răul. Iar temele sunt adesea de o simplitate năucitoare. Sunt lucruri din viaţa de zi cu zi, despre care mai mult se discută decât altceva. Multe vorbe “despre nimic”, plus imagini, muzică sau tăceri cu forţă estetică.

Fără a generaliza (asta ar lipsi!), ci doar făcând un top al recurenţei, găsesc că filmele americane au o apetenţă specială pentru persona­je “din alte lumi” (nu mă refer doar la vampiri, extratereştri sau alte multe creaturi inventate, ci şi la pleia­da de agenţi secreţi, ma­fioţi, înalţi demnitari) şi sunt pline de eroi care ştiu clar ce vor, în chip cam plicticos, maniheist.

Sunt de acord că la fel de maniheistă pare această comparaţie între filmul francez şi cel american. Însă ea nu este chiar forţată. Găsesc interesantă toată cinema­tografia europeană şi mi-au plăcut o groază de filme ruseşti, japoneze, coreene, ba chiar m-am bucurat, într-o sea­ră, de un superbissim film urugua­yan. Compa­raţia cu Franţa vine din cantitate şi din accesibilitate.

În ce priveşte industria filmului, Franţa se plasează pe locul al patrulea în lume, după SUA, India, Hong Kong. Este, deci, printre pu­ţi­nele ţări care “ţin piept” valului american. Iar accesibilitatea este tocmai subiectul acestui articol.

Când m-am stabilit la Mont­réal, eram convinsă că, într-un loc unde francofonia e la aşa mare cinste, canalele tv ar trebui să fie pline de filme franţuzeşti. Comori peste tot, să nu mai ştii ce să alegi. Stupoare! Câte un film – două pe săptămână, şi acelea programate ciudat. Păi unde sunt frăţia, cultura comună, valorile? Păi nu prea sunt.

Proximitatea teritorială a bătut-o măr pe cea culturală. Micile ecrane – ca şi ecranele cinema­to­grafelor – sunt dominate net de filmele americane. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, ele mai sunt şi dublate în franceză, de-ţi vine să te duci în pădure când îl auzi pe Pacino vorbind cu De Niro.

Dar nici asta nu e tot. Unde credeţi că am găsit, până la urmă, leacul? Pe TFO, televiziunea francofonilor din Ontario. Din Ontario, da. Un post care difuzează o mul­ţi­me de filme franţuzeşti şi, în gene­ral, filme, să le zic, “neamericane”.

Prin urmare: trăiesc în pro­vincia francofonă Québec şi mă uit la filme franceze pe un post din provincia anglofonă Ontario. Nicio problemă, dar de ce n-aţi spus aşa de la început? Acum, că am aflat, sunt mulţumită.

Totuşi, ca să nu ziceţi că n-aţi ştiut (deşi nu m-ar mira ca eu să fi aflat ultima), vă dau un pont celor  care sunteţi muşcaţi de acelaşi microb ca mine. Puteţi vedea măcar un film francez pe săptămână şi în Québec: în fiecare duminică, pe TV5, de la 8 seara (or mai fi şi în timpul zilei, dar eu nu prea dau pe-acasă). Culmea e că tot dumi­nica, dar de la 9 seara, şi Télé­qué­bec propune câte un film bun (adesea, “made in France”).

Suntem deci ajutaţi să consu­măm aceste delicii cu moderaţie: nu poţi vedea două filme dacă sunt programate în aceeaşi seară, unul de la 8 şi unul de la 9. În tot cazul, dacă mai aflaţi de astfel de rendez-vous-uri cinema­tografice (în afară de Boîte Noire, care-i altă poves­te), tare m-aş bucura să-mi daţi de veste.

Articolul precedentPonta, la miză maximă
Articolul următorPâine şi Trudeau
- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Cum se vede criza din opoziție? Interviu cu Monique Sauvé, Partidul Liberal din Quebec

Premierul Legault iese în fiecare zi în fața presei și a cetățenilor pentru a oferi informații despre lupta guvernului...

18 aprilie, vârful pandemiei de COVID-19 în Quebec. Între 1.263 și 8.860 de decese, potrivit scenariilor

Guvernul provinciei Quebec a prezentat scenariile cu care autoritățile din domeniul sănătății publice lucrează în combaterea pandemiei de coronavirus. Aceste studii au fost făcute pentru...

Zâna Măseluță, inclusă de Quebec pe lista angajaților esențiali

Premierul Quebecului, François Legault, a anunțat că Zâna Măseluță a fost inclusă pe lista meseriilor esențiale și va continua să-i viziteze pe cei mici. Premierul...

Quebec se apropie de 10.000 de cazuri. 150 de decese

François Legault a prezentat ultimul bilanț al cazurilor de coronavirus în Quebec. Provincia va da publicității scenariile cu care lucrează în luarea măsurilor de...

Trudeau. Canada accelerează producția internă de materiale medicale

Premierul Justin Trudeau a ținut conferința sa de presă zilnică pentru a informa canadienii despre ultimele acțiuni ale guvernului în combaterea pandemiei de COVID-19. ...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -